Rubrici  -  Florin Lazarescu  -  

N-am sonerie. Ma gandesc ca o vrea ceva. Ies repede si ma apropii. Omul tresare ca si cum ar fi fost la furat:

— Vai, m-ati prins! zice rusinat.

Observ ca are un cleste in mana.

— Ce s-a-ntamplat?

—    Pai, ma scuzati, v-am facut un clenci din sarma la poarta, ca o deschide vantul si a intrat aseara un caine si v-a trantit, ma tem, rosiile si ardeii la pamant. Toata noaptea n-am inchis un ochi de grija.

***

In ultima vreme, noaptea ma trezesc cu cate un greier in casa, care intra ziua prin usa lasata deschisa. Il descopar cand, vorba vine, canta. Acum trebuie sa beau un whisky, sa fumez o tigara, sa-mi fac un plan, ca sa am curaj sa-l prind. In schimb imi amintesc o dup-amiaza fabuloasa de tihna in copilarie, cand tot ce-am facut ore intregi a fost sa vanez un greier de pe malul santului opus casei mele.

L-am vazut cum o taie in pa­mant, am trecut drumul, am deschis poarta, am luat o cana cu apa, m-am intors si-am turnat-o in gaura. Tot caram apa cu cana din curte – o secunda nu m-a dus capul sa vin cu galeata –, turnam si asteptam greierul sa iasa. Ca sa-l prind in palma si sa-i spun chestia aia cu „Cri-cri-cri!/ Toamna gri/ Nu credeam c-o sa mai vii“. Desi era vara si cald ca acum. Nici dupa zece cani nu iesise, dar eu n-aveam nici un deadline, mi se parea ca-l pot astepta si o viata.

Tin minte cum ma uitam fix, nemiscat, in buza dintre umbra si lumina, cu palmele facute caus. Daca n-am sti de zen, as spune ca l-am inventat eu atunci. Mai starneam curiozitatea cate unui treca­tor care ma scotea din transa, mereu cu aceeasi intrebare:

— Mai, da’ ce faci tu acolo?

Raspundeam mereu la fel, in soapta:

— Prind un greier.

Si nimeni nu mai lungea vorba, nu insista. Trecatorii erau multu­miti si lamuriti definitiv de ras­puns, pareau ca inteleg si respecta preocuparea mea, spunandu-si in sine: „Aaa, pai acu’ are noima. Copilu’ asta nu-i tampit – cum credeam –, prinde greieri, face ceva important, sa-l lasam in pace“.

Si dupa ore de zen, de carat apa cu cana, greierul a iesit, a tras o gura de aer, si-a stors antenele, iar eu l-am prins si l-am bagat intr-o cutie de chibrituri special golita pentru moment. L-am scuturat de vreo cateva ori in cutie, la ureche – poate canta. N-a cantat. Nu i-am mai spus poezia cu „vecina lui furnica“ si „acum joaca, daca-ti vine“. Mi s-a facut nu stiu cum mila de el si i-am dat drumul in iarba.

***

In piata mare din Chisinau exista cel putin doua femei ames­te­cate in multime, care striga la intervale regulate, cumva cotit, apasat printre dinti, dar nu prea tare, ca si cum ar vinde droguri pe sub mana:

— Otrava! Otrava!

Iar una are si o completare la­muritoare:

—    Otrava! Otrava! Iarba, furnici si guzgani!