Pina aici istoria le este, in parte, comuna. Altfel, diferentele intre cele doua societati ale anilor care au precedat cele doua revolutii, cea de catifea din Cehoslovacia si cea insurectionara din Romania, sint substantiale. N.C. Munteanu era, practic, singur, cu garda mereu ridicata in fata „ciinelui sau, Securitatea” care, fara ureche muzicala, stia doar sa latre si sa muste.
In jurul lui Havel, semnatarii cartei 77 erau relativ numerosi si, cum povesteste el, de „orientarile cele mai diverse. Erau trotkisti, comunisti reformatori, socialisti de variate tendinte, partizani ai liberalismului, ai democratiei crestine, ai conservatorismului, ba chiar si din cei care refuzau sa se lase inchisi in vreun sertar politic”. Cine isi poate imagina in Romania „reuniuni si serate ale dizidentilor”, altele decit putinele cu care se pot mindri o mina de scriitori si ziaristi ce nu-si asumau pe fata ideea de dizidenta? Pentru Havel, „lucrul cel mai fascinant este ca existenta unui inamic comun si a programului anti-totalitar comun, bazat pe ideea drepturilor omului, ne-a unit pe toti si ca am tras toti de aceeasi coarda”. De aceeasi coarda… Concertul de voci intr-o forma structurata, corala, este doar una din multele diferente ce separa istoria recenta, pre-revolutionara, a Cehoslovaciei de cea a Romaniei.
Sint, desigur, si lucruri care apropie cele doua tari, iar Havel explica faptul ca, dupa invazia trupelor Pactului de la Varsovia, din 1968, societatea cehoslovaca „a fost profund demoralizata; nimeni nu mai credea in nimic, toata lumea se temea… In plus, fiecare tara, fiecare natiune, fiecare comunitate aplica propriile modele de comportament, conditionate de istoria lor, si le reproduce de la o generatie la alta. Noi, cehii, am primit ca dota o prudenta maxima, o mare teama de schimbari, lentoare, teama de sacrificii, expectativa si scepticism s…t Pe scurt, cehii ezita timp indelungat, asteapta momentul propice, dar apoi fac ceea ce e de facut, in masura posibilului si fara sa consimta la mari sacrificii”. Suna a muzica familiara?… Si tot Havel explica: „…Trebuie sa fii naiv pentru a crede ca de la o zi la alta populatia noastra – sau umanitatea intreaga – se va debarasa de orbirea ei, de egoismul ei, ca va deveni altruista si va accepta sacrificiile in numele cauzei bune”.
Exista o sentinta „naiva” la amicul meu N.C. Munteanu, care m-a facut sa redeschid cartea lui Havel si sa scriu aceasta scrisoare despre o muzica stiuta, cunoscuta si noua. Tatalui sau adoptiv, cel care l-a denuntat la Securitate, ii placea la nebunie muzica lui Verdi si a fost cel care l-a dus prima data la opera. Si, spune NCM, „sper ca Dumnezeu l-a iertat, fie si numai pentru ca ii placea atit de mult Verdi! Oamenii carora le place muzica, chiar si inraiti de viata, nu pot fi chiar asa de rai” ssubl. mea. VEt. Din pacate, in marinimia sa, cu siguranta in parte ironica, amicul meu se insala. De la Hitler si apropiatii sai de crime, pina la Stalin si la cei, nu putini, care sub o forma sau alta au cedat presiunilor sau propriilor slabiciuni, colaborind cu Securitatea, istoria il contrazice total.
* Vaclav Havel, A vrai dire. Livre de l’apres-pouvoir, Notes, carnets et entretiens avec Karel Hvizd’ala 1986-2006. Editions de l’Aube, 2007; Neculai Constantin Munteanu, Ultimii sapte ani de-acasa. Un ziarist in dosarele Securitatii. Editie ingrijita si adnotata de Dona Jela. Curtea veche, Bucuresti, 2007.