Draga domnule Grossman, va trimit aceste randuri din Europa de Est, in anul 2017, dupa calendarul crestinilor. Sa nu credeti ca imi fac iluzii ca le veti citi vreodata. Bineinteles ca le scriu pentru mine. Nu asa facem toti? Nu scriem, mai ales, pentru noi, pentru a intelege si a putea merge mai departe?
Nu o sa va fac o laudatio. Sunteti indelung premiat si faima dumneavoastra globala va tot creste, e limpede. La ce v-ar folosi? O sa va scriu, insa, ce a schimbat in mine cartea dumneavoastra Un cal intra intr-un bar, care m-a tinut intre paginile sale o dupa-amiaza intreaga, pana mult dincolo de miezul noptii.
In primul rand, domnule Grossman, va spun ca Dovala al dumneavoastra sunt si eu, cum si dumnevoastra sunteti, si cum atatia – daca nu toti – cititori sunt. Dovala, in numarul sau de stand up, mai degraba tragic decat amuzant, asa cum si viata este, este universal.
Desigur, Dovala isi are rostul sau acolo, in Orientul Mijlociu, povestea sa este una israeliana, si e foarte bine ca e asa.
Daca tot am ajuns pana aici, tin, de asemenea, sa va felicit, domnule Grossman, pentru pozitia pe care o aveti in chestiunea Teritoriilor ocupate. Am facut recent o vizita in Palestina si am simtit o nevoie disperata sa ma agat fie si de iluzia pacii. Ma bucura luciditatea dumneavoastra (in ciuda sau poate ca urmare a dramelor personale).
Totusi, sa nu ne abatem.
De Dovala ziceam: enunta cateva idei grozave, te face sa vrei sa il imbratisezi si sa il pocnesti, ca pe un om, ca pe un frate. Spune ceva Dovala, spune ceva.
Asa traim toti, pana la urma: asteptand sa ne vada cineva si sa ne judece, sa ne dea macar speranta ca toate acestea au vreo urma de sens.
De cand v-am terminat cartea ma obsedeaza acest gand enuntat de Dovala: ca nimeni nu a fost condamnat pentru ca a dat nastere, desi prin asta – cel mai adesea cu premeditare – condamna la moarte.
Acesta nu e un gand oarecare. Acesta e un gand care mi-a trecut prin cap inca din adolescenta, daca nu din copilaria tarzie, si care continua sa ma tulbure. Are dreptate Dovala.
Si ceilalti oameni gresesc: continuam sa condamnam oameni la moarte, cu fiecare nastere, si o facem cu un entuziasm mereu proaspat.
Asa e natura umana, bineinteles, ceea ce nu inseamna ca exista vreo noima in aceasta problema elementara, dar decisiva, a omului care isi cunoaste sfarsitul inca de la inceput. Nu exista.
Exista doar intamplarea de a fi aici, noi toti Dovala, incantatori, fericiti, dezgustatori, cruzi, bolnavi, terminati.
Domnule Grossman, nu am nici o incheiere potrivita pentru scrisoarea mea, nici nu cred ca poate exista o incheiere potrivita. Dupa ce il privesti pe Dovala ca pe o oglinda, toate incheierile devin prea putin.
Aveti talentul de a spune omului cum este, domnule Grossman. Descoperirile lui Dovala cu privire la viata pe care a trait-o il fac greu de acceptat. Pentru ca omul, plin de vise si regrete si de contradictii, e totusi putin sau, mai degraba, chiar nimic sub soare, cum stim inca din Ecleziastul.
Un cal intra intr-un bar, domnule Grossman, chiar daca nu vreti, este – si abia aici am vrut sa va aduc – un testament, nu vechi, dar nici nou.
Un testament care asaza rasul in centrul fiintei umane, intr-o farsa care smulge zambete, desi totul ramane desertaciune.
Da, domnule Grossman, ati ridicat inca un templu peste eterna orbitoare ruina care e omul ce cauta un rost.