Rubrici  -  Iulia Blaga  -  

Vezi, de pilda, A Prairie Home Com­panion/Ultimul radio show (2006), de Robert Altman, cu moartea personificata de o femeie in balonzaid venind spre camera si acoperand-o cu totul in ultimul cadru. Sau 24 Frames (2017), de Abbas Kiarostami, unde reluarea unor fotografii mai vechi, animate digital, constituie sursa unei meditatii despre relatia dintre viata (mobil) si moarte (imobil). Andrzej Wajda avea 88 de ani cand a terminat de filmat, in octombrie 2015, cel care urma si pe care pesemne ca l-a si gandit sa devina ultimul sau film, Powidoki/Imaginea de apoi (Afterimage in engleza). Urma sa moara in octombrie 2016, din cauza unor com­pli­catii pulmonare. Premiera avusese loc in 3 martie 2016, in ziua cand cineastul implinea 90 de ani.

Spre deosebire de alte ultime filme realizate de cineasti de talia lui, cel din urma film al lui Wajda e surprinzator de generos, adica ramane fidel intregii opere a cineastului. Nu e un film despre sine, ci e un film despre conditia artistului sub dictatura. Si e un biopic. Ciudat pentru un mare artist sa isi semneze testamentul printr-o opera despre viata si moartea altui artist, dar asta e profesiunea de credinta a cuiva care a pus arta in slujba unor idealuri sociale considerate de el mai importante decat propriul ego.

Eroul filmului e W?adys?aw Strzemi?ski, un artist de avangarda care lucrase cu Malevici si Rodcenko si care dupa 1945 a fost persecutat pana la anihilare de catre puterea comunista. Strze­mi?­ski se nascuse la Minsk, in Rusia, din parinti polonezi, isi pierduse la doar 23 de ani un brat si un picior pe frontul Primului Razboi Mondial, devenise apoi un artist important (reprezentant al constructivismului), dar Wajda nu e interesat decat de ultimii lui ani de viata, inainte de a muri sarac si bolnav de tuberculoza la nici 60 de ani. Actiunea filmul incepe in 1948, cand Strzemi?ski are prima confruntare cu reprezentantii puterii, si se incheie in decembrie 1952, cand moare in saracie, dupa ce fusese dat afara de peste tot, refuzandu-i-se pana si cele mai umi­litoare slujbe. Intr-o conferinta de presa tinuta dupa terminarea fil­marilor, Wajda a spus: „Voi arata cum sistemul l-a impins pe Strze­mi?ski pas cu pas spre groa­pa“. Aceasta e si linia scenariului, fi­rul rosu al unei povesti clasice si asumat previzibile, al carei personaj central nu lupta, ci incearca sa reziste cu demnitate, presim­tind ca destinul e oricum deja scris. Scenariul veteranului Andrzej Mularczyk (care a mai scris cu Wajda Katy?, filmul acestuia din 2007) nu invita la extravagante, dar daca ai prinde filmul la televizor ti-ai da seama ca nu e totusi o productie de duzina, ci crea­tia unui regizor riguros, a carui experienta indelungata imbiba toate etapele si compartimentele productiei. Poate ca simbolistica nu mai functioneaza in cinema ca acum 40 de ani, dar ideea de a co­lora in rosu panza unui tablou taman cand pictorul vrea sa se apuce de lucru pentru a arata in secunda doi ca e vorba de un imens portret al lui Stalin care acopera chiar in acel moment fereastra ca­merei nu devine un artificiu strident. Wajda nu mai recurge pe urma la alte simboluri, pastrand un ton foarte retinut si aratand pas cu pas, la modul cel mai practic, cum poate distruge orice dictatura viata unui om.

Ceea ce l-a plasat pe Wajda in constiinta publica (nu doar cinema­tografica) a Poloniei si a Europei – simtul istoriei, capacitatea de a percepe si de a reda mecanismul placilor ei turnante – este vi­zibil si in Powidoki, desi acest ultim film nu e la nivelul marilor sale succese – Omul de marmura si Omul de fier (din perioada comunista) sau filmele de tinerete Generatia, Canalul, Cenusa si diamant –, care erau plasate in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Spiritul timpului se vede si din cromatica filmului. Eroul folosea culori intense in pictura, dar ima­ginea directorului preferat de ima­gine al lui Wajda, Pawe? Edelman, e gri si sumbra, la fel ca existenta oamenilor peste care capa­cul e impins tot mai tare. Dupa ce sala dedicata lucrarilor lui Strze­mi?ski si ale fostei sale sotii, sculp­torita Katarzyna Kobro, de la Mu­zeul de Arta din ?ód? (Sala Neo-Plastica) e desfiintata, totul de­vine gri cu exceptia unor pete de culoare reprezentate de persoa­ne care l-ar putea sustine emo­tional pe erou – paltonul rosu al fiicei sau cel mov al studentei care-l iubeste. Dar traseul eroului implica renuntarea pas cu pas la toa­te legaturile cu lu­mea. Gratie unei distributii foarte bune, din care se remarca aprecia­tul Bogus­?aw Linda in rolul principal, Wajda n-are dificultati in a-si transmite mesajul.

Filmul lui, asadar, nu e spectaculos, dar lasa in spectator teama difuza ca orice dictatura in­cepe pe negandite si avanseaza de la un punct incolo ineluctabil, ceea ce, pentru prezentul de pes­te tot din lume – nu doar din Ro­mania –, e suficient ca sa ne dea de gandit.