Asta face ca seria de autor „Pier Paolo Pasolini” de la Polirom, in care au aparut, pentru prima data in romaneste, volumele Scrieri corsare si Teorema, sa fie cel putin un eveniment editorial, daca nu chiar o provocare pentru cititorul roman.
Conceputa initial ca o tragedie in versuri, Teorema (Editura Polirom, 2007, traducere din limba italiana si note de Alexandra-Maria Chescu) are, acum, forma unui roman, pastrind totusi citeva pasaje de „poezie”. Ce va va placea la aceasta lectura, dincolo de stilul impecabil si de constructia proaspata, e fascinatia pe care o degaja. Ritmul e hipnotic, personajul principal, un „oaspete”, cum il numeste Pasolini, exercita aceeasi putere asupra cititorului ca si asupra personajelor din poveste. Te tintuieste cu privirea, te manipuleaza cu mintea. Totul apare in cadre si detalii, „ochiul” se fixeaza in real, unde zaboveste pentru exact atitea secunde, cit sa constientizezi contextul, gestul, dar sa-i pastrezi in gind misterul. Complementar, exista cadre largi, fantastice, unde, ca intr-o joaca nebuna, se deschid orizonturi, iar imaginatia o ia razna inspre lumi-limita.
Pe de o parte, teza pe care o propune Teorema tine de orientarea lui Pasolini catre „valorile” comunismului. Scrierea e o alegorie a demistificarii burgheziei, clasa sociala anacronica, lipsita de miez si de viata, intr-un context politic nou. Nu intimplator, personajul responsabil cu seducerea fiecaruia dintre „burghezi” are o apartenenta sociala incerta. „Altceva – umanitatea, lumea, clasa lui sociala – este palid in el”, scrie Pasolini. Astfel, fascinatia noului si slabiciunea vechiului au ca rezultat o serie de confruntari revelatorii. Care – pe de alta parte – depasesc barierele ideologice si se transforma in cautari si experiente limita la nivel individual. Fiecare, imbibata de sexualitate, de pornirea viscerala, atit de „expresiva” si de frapanta.
„Ca o martira, abia aplecindu-se peste parapet, Lucia striga: «Sint aici!». El se intoarce, ii zimbeste cu toata inocenta si naturaletea tineretii sale si urca agil scara ce duce la terasa. Apare asa, pe fundalul cerului, cu ochii lui ce o privesc de indata. Lucia sustine pentru o clipa privirea, dar nu mai mult de o clipa. Mecanismul pe care ea insasi l-a pus in miscare ii permite sa se rusineze in fata lui. Alearga sa se ghemuiasca linga parapet, ascunzindu-si pintecele cu genunchii, iar sinii cu bratele.” – Pier Paolo Pasolini, Teorema