Desi transeaza, in fond, mintea umana, cu un condei experimental (intre 1890 si 1920), lui Italo Svevo nu-i lipseste sensibilitatea trairii nemijlocite alaturi de personajele sale. Este asadar literatura lui una a exorcizarii mintii ori inimii moderne? Daca motivele nenorocirii pot fi lesne explicate prin prisma psihologiei (si de aici incepe Svevo, un fin cunoscator al psihologiei si filosofiei), partea cea mai consistenta revine dramei existentiale ce se substituie sterilitatii si certitudinii unui diagnostic. Viata normala de dupa e tocmai viata anormala ce urmeaza: poti sti ce e in sufletul unui bolnav mintal (fie atins de nevroza, fie senil, fie masochist, fixist, autodistructiv), care sint caile actiunilor sale, unde se opreste mintea in loc si de unde incepe actiunea motivata de emotional? Deloc afabil, Svevo vrea sa-si plaseze „creaturile” in mijlocul unor intrigi incurcate, stiind ca acestea vor deveni, in cele din urma, victimele propriilor povesti. Astfel, partile sint intotdeauna egale, sinuciderea urmareste omul, iar omul urmareste sinuciderea, senilul alearga dupa lamurire, senilitatea scormoneste in nelamurire, labilul e tentat de obsesie, obsesia triumfa asupra slabiciunii. O ingemanare de cauze si efecte ca o patura pe care autorul asterne, intr-un picnic al constiintei, laolalta, toate felurile de traire, gradind suspansul prin intermediul personajelor secundare care nu fac altceva decit sa acutizeze decalajul dintre realitatea exterioara si cea interioara.
De remarcat este predilectia italianului pentru figuri feminine angelice, blonde subtiri cu ochi albastri si cosite interminabile ce „pateaza” sufletul depresivilor aflati in incapacitate de a-si manifesta forta emotionala la adevarata grandoare. Si totusi, desi ciungi, bolnavii lui Svevo sint insetati de viata. Nu se despart de clocotul lumii, iar atunci cind o parasesc ai sentimentul ca, in cele din urma, ei erau lumea: acolo unde se opreste trairea lor, dispare si trairea ta.
Literatura insignifianta
Nici cu biograficul O viata (1892) si mult mai profundul Senilitate (1998) Italo Svevo n-a zdruncinat, initial, vreo minte. Cu putine exceptii, printre care profesorul sau de atunci, James Joyce, mai nimeni n-a remarcat debutul italianului. „Aceasta lipsa de intelegere ma copleseste, imi demonstreaza ca pur si simplu lumea refuza sa ma priceapa”, avea sa declare italianul inainte de a lua o pauza de 25 de ani pina la urmatorul roman. Altfel, un businessman de succes, Svevo si-a permis aparitia primelor doua romane pe propria-i cheltuiala. Retras la Dublin, unde intentiona sa-si imbunatateasca engleza si sa petreaca mai mult timp alaturi de prietenul James Joyce, incurajat, Svevo va decide sa reia scrisul. In 1923 apare Constiinta lui Zeno, romanul de maturitate al autorului. Promovata in Franta de catre Joyce, cartea ii va aduce, in cele din urma, recunoasterea pe care Svevo o astepta: francezii l-au numit „Proust al Italiei”, iar italienii au inceput sa-l citeasca. Cosmarul unei minti hiperanalitice, tratat exhaustiv, dar si ironic e o „pledoarie” pentru puterea iluzionarii cu armele aflate in dotare. Zeno, acest maestru intr-ale neajutorarii, are ca scop suprem fumarea ultimei tigari (despre care, e drept, spera intotdeauna ca nu va fi si cea de pe urma), se incurajeaza permanent in a crede ca-si iubeste nevasta, isi justifica fara prea multe mustrari aventurile ciudate, se regaseste in lene, dar si in impulsurile dezechilibrante de a-si contracara boala prin marturisire negituita de remuscare. Ca ultima tactica a acestor confesiuni, propuse de doctorul S. – poate cel mai interesant personaj al lui Svevo, un fel de avatar al lui Freud in pagini de roman – Zeno isi epuizeaza toate temerile in transferul dezamagirilor in intangibil. O „terapie” a muncii cu propria persoana pe care, sa recunoastem, o practicam si noi, cei sanatosi, in surdina, atunci cind dam nas in nas cu un esec major; la brat cu analistul sufletului, acest Italo Svevo.
P.S.: Fara vreo legatura cu textul de mai sus, imi permit sa adaug un alt mit urban la femeile cu coc ale Luizei Vasiliu din rubrica de acum doua numere: functionara moderna, infasurata in aur de 14 karate. E imposibil sa nu fi observat, cind v-ati dus la posta ori la banca, doamnele acelea „cochete”, impodobite, invariabil, cu lanturi de latimea degetului, cercei cu bobite sclipitoare si inele amestecate. Asadar, corectura de rigoare, inclusiv pentru bratarile pomenite in „Enticlopedie” – acceptata de ambele parti – e ca argintul, acest metal devenit din ce in ce mai hipiot, a fost inlocuit de aur, emblema incontestabila a bunastarii.
„Italo Svevo ramine, alaturi de Joyce, Proust si Kafka, una dintre personalitatile ignorate pe nedrept ale vremurilor sale. Un ironic desavirsit, un vizionar al sufletului modern, un analist al carui bisturiu e inzestrat cu o precizie de invidiat, Svevo este, cu certitudine, cea mai proeminenta voce a literaturii italiene moderne.” – Andre Aciman
Italo Svevo, pe numele real Ettore Schmitz, s-a nascut in Trieste, in 1861. Si-a terminat studiile gimnaziale in orasul natal, apoi a urmat cursurile unei scoli de comert din Germania, fapt ce i-a inlesnit inceperea unei afaceri pe care a condus-o cu succes intreaga viata. Pe linga nuvele si povestiri, a publicat romanele O viata, Senilitate si Constiinta lui Zeno. A cunoscut succesul literar abia dupa 1926, iar in 1928 avea sa moara intr-un accident de masina. Romanul Constiinta lui Zeno e in curs de aparitie la Editura Polirom.