„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din romanul Schije, de Ioana Baetica Morpurgo, care va apărea în curând în colecţia „Ego-Proză“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Satul şi-a tras o cagulă peste față şi aşteaptă resemnat mâna blândă a zorilor ca să i-o tragă de pe figură şi să-l dezvelească pentru încă o zi.(…)
Butonează la telecomandă, se opreşte câte-un minut pe câte-un canal, apoi trece prin încă vreo zece la viteză maximă. Abia s-a întors dintr-una din călătoriile lui nocturne cu Jeepul, fără țintă.
— Umbli de bezmetic noaptea, ca o cucuvea – cum îi zice coana Margareta.
A adus cu el de data asta trei pachete de Kent şi o sticlă de Cola pe care are de gând s-o combine jumi-juma cu țuică de casă într-o tentativă autohtonă de Cuba Libre.
Două tipe – ambele blonde cu ochi albaştri – îl sug de zor pe-un gagiu brunet, scund, dar bine făcut, care stă prăvălit pe-o canapea de piele neagră. În spatele ăstora, atunci când camera se retrage din close-up, se vede pe fereastră panorama unei metropole, poate chiar Manhattan, întrucât se disting în zare cele două turnuri World Trade Center. Doar că nimănui nu-i pasă când se petrece acțiunea – înainte sau după 9/11. Poa’ să se petreacă şi-n epoca de piatră, dacă-i întrebi pe miile de telespectatori care se holbează în momentul ăsta la ecran şi le curg balele. Doar lui Toma îi pasă de turnurile alea două de pe Canal+. Ar putea fi un alt oraş – îşi zice. Ar putea fi Dubai. În Dubai sunt multe turnuri ca astea, a văzut el într-un reportaj. Şi-n Qatar sunt. Doar că… de zeci de ori a văzut la televizor imaginile alea. I s-au imprimat clar pe retină. Cei doi zgârie-nori, intacți, verticali, două erecții perfecte ale unor homosexuali uriaşi răsturnați pe spate unul lângă celălalt – apoi exploziile şi ejacularea fumului toxic. O imagine – turnurile intacte –, apoi alta – dezastrul. Ordinea e clară şi succintă. Nimic confuz. Toma aşteaptă cu paharul şi sufletul la gură, iar coincidența asta de timpi – unul pur sexual, al actorului de pe ecran, care-şi precipită orgasmul, celălalt istoric, imprimat în memoria lui Toma – îl nelinişteşte profund, fără să înțeleagă de ce. Îşi doreşte intens să vadă primul Boeing săvârşindu-şi fapta exact în acelaşi timp în care primii stropi de spermă or să ajungă pe fața uneia dintre cele două tipe. Îşi imaginează camera de filmat luând perspectivă ca să prindă ambele explozii în simultaneitate. Are sens. Ar avea sens dacă s-ar întâmpla aşa. (…)
Da! Abia acum îşi dă seama! Sigur. El e! Îi recunoaşte rânjetul cu toți dinții la vedere, părul creț, mâinile, mai ales mâinile – cum mototoleşte chiar acum țâța uneia dintre blonde, l-a văzut mozolind un pumn de pământ din grădina Amaliei, în ziua nunții:
— Ţarină bună, fratele meu, i-a zis. Creşte pruna pe ea ca-n paradis. Ia să vezi tu cum scot io merii lu’ tac-so mare şi bag pruni…
Îl apucă o bucurie nebună. Sare de pe canapea şi se trânteşte în genunchi în fața ecranului. Tipul din film îşi dă capul pe spate şi strânge din fălci, cu ochii împăienjeniți de orgasm. Chiar şi-aşa, cu expresia feței dezordonată, convulsivă, nu încape nici o îndoială. El e! N-a murit! Episodul din Kapisa a fost o înscenare. Şi-a înscenat propria moarte ca să poată să fugă din armată şi de Amalia şi de Celei şi de toți şi toate şi să trăiască în Qatar cu starurile porno…
— …Cristi… şopteşte Toma imperceptibil.
N-a explodat în mii de bucăți când a călcat pe-o mină în Afganistan. Explodează acum, pe ecran, într-un film de căcat, la celălalt capăt al lumii. Şi n-o să moară din asta. Uite-l! Trăieşte, e bine mersi şi-şi face de cap!
Zgârie-norii au rămas în picioare pe fundal, cu ultimele etaje cuprinse de câțiva nori inofensivi şi albicioşi. Nu s-au prăbuşit. Nu se vor prăbuşi niciodată. Cristi nu va muri. Niciodată nu vor exista pretexte pentru război. În schimb, ne vom fute fericiți pe canapele de piele neagră. Orgasmul va veni ca nişte petale de trandafiri aduse de vânt, nu ca nişte schije proiectate de grenade şi mine.
Se afla pe marginea drumului. Era dimineață. Cinci sau şase să fi fost. Lumina dimineții în sudul țării, la sfârşitul lui iulie, e dureroasă, toată lumea ştie asta. Face lucrurile să arate exact aşa cum sunt. Uite o aripă de guguştiuc răsfirată prin praf. Uite stâlpul de telegraf care se înfige-n cer ca o scobitoare într-o gură imensă, căscată. Toma a început să tuşească peste noapte, a ținut-o pe Amalia trează. Dimineața, când i-a căutat din nou sânii pe sub cămaşa de noapte…
— Ai mâinile reci, i-a zis ea.
Și s-a depărtat de el.
Acum frigul a început să-i urce din palme şi tălpi spre umeri şi pulpe, să-i cuprindă pieptul şi să-l sufoce. Și panica. Panica se dă cu sania pe gheața asta. Vede oameni mulți adunați într-un spațiu larg deschis. O piață într-un oraş, undeva pe suprafața pământului. Sunt îngrămădiți unii într-alții şi se mişcă flancați de pancarte cu mesaje patriotice. Bărbați şi femei cu brațele în aer, cu gurile imprimate pe fețe, cu ochii îndreptați spre viitor, spre un viitor pe care-l cheamă, îl strigă laolaltă, îl vor împreună. Nimeni nu priveşte în urmă. Se îndreaptă toți într-un ritm profund interiorizat, cu paşii desprinşi de trupuri, alienați de propria anatomie, introduşi într-o mecanică ce aparține doar maselor. O materie compactă de țesut uman ce generează un fenomen deopotrivă amenințător şi relaxant. Să fii o particulă dintr-o masă organică prinsă în propriul determinism geocultural. Să nu ai de ales decât să renunți la individualitate, să nu mai ai un nume, să nu mai ai un trecut. Să generezi clipa de față laolaltă cu mii de alte particule identice cu tine ca şi cum, prin fricțiune, ai genera energie.
Ţine în cap imaginea asta. Nu-şi mai aminteşte unde a văzut-o, pe ce canal de televiziune, de curând sau acum ani de zile, şi nu originea ei îl interesează oricum, ci faptul că s-a detaşat de reziduurile subconştientului şi s-a agățat de clipa de față ca de-un colac de salvare ce a dus-o la malul conştiinței şi-a depus-o aici goală, separată de istorie, fără voce. Are impresia că se vede pe sine în mulțimea de oameni, îşi recunoaşte ochii în ochii unui bărbat, mâna dreaptă în mâna altui bărbat, fruntea în fruntea altuia. Apoi impresia asta e şi ea dizolvată şi între el şi el apar zeci de fețe de necunoscuți asupra cărora operează el însuşi la rândul lui ca agent dispersant.
Imaginea e compozită. Sunt straturi şi straturi ale aceleiaşi perspective supraimpuse iar şi iar, ca şi cum cineva ar fi filmat scena şi apoi ar fi filmat filmul scenei şi apoi filmul filmului.
CARTEA
Rănit într-o ambuscadă, Toma părăseşte Baza de Operaţiuni Speciale FOB Tagab-Kutschbach, Afghanistan, unde a fost detaşat alături de Forţele Speciale din 2009, şi se întoarce în Celei, satul de baştină. Peste câteva luni e decorat de președintele Traian Băsescu, însă statutul de erou în lupta împotriva terorismului îl resimte incongruent cu situaţia personală – nevasta lui între timp s-a încurcat cu un poliţist şi se hotărăşte să plece cu el în Italia, amintirea prietenului său care a murit pe front îl urmăreşte pretutindeni, satul e cuprins de paralizie. Simptomele de PTSD îşi fac loc progresiv în viaţa lui Toma. Singurii oameni cu care reuşeşte să se conecteze cu adevărat acum sunt băieţelul lui de şapte ani, un ţigan cu care a stat în bancă în şcoala primară şi văduva prietenului său, cu care începe o relaţie pur sexuală. Flashbackuri din zona de conflict armat se inserează în viaţa de zi cu zi, alături de antidotul lor – memoria copilăriei. Prima parte din Trilogia H, Schije este un roman despre violenţă, conştiinţă, masculinitate, memorie şi timp.