Cartea Galben de Crome (traducere din limba engleză și note de Daniela Rogobete) a fost publicată la Editura Polirom în anul 2017.
Scumpe domnule Huxley, ne aflăm, și nu de ieri, în minunata lume nouă pe care ne-ați vestit-o. Cumva, trebuie să îndurăm viața. Ca să îi rezist, prefer să citesc și știu că nu sunteți chiar dumneavoastră omul care să mă condamne. Am ajuns să vă citesc primul roman. L-ați publicat în 1921, la douăzeci și cinci de ani – găsesc amănuntul deopotrivă miraculos și scandalos. Cum era posibil să știți deja viața atunci, la etatea aceea?
Stupizi cum ne-ați imaginat, în mileniul al III-lea obișnuim să nu mai fim atenți la trecut. Și iată că veniți dumneavoastră cu acest debut de acum un secol și ne arătați că nu există o vârstă (cum nu există un secol) de la care poate să înceapă înțelegerea lucrurilor.
Domnule Huxley, v-am citit cu bucurie și acesta este singurul criteriu la care mai țin în timpul lecturilor mele. Bucuria, da. E un cuvânt demodat, și tocmai de aceea insist să îl folosesc.
Nu vă ascund: cred că în timpul literaturii dumneavoastră ați evoluat, ceea ce nu vă face debutul stângaci. Ați scris atunci o carte în care se văd toate semnele unui mare viitor. Doar orbii (e o formulă care îi nedreptățește pe orbi, dar propun să o păstrăm pentru comoditatea vorbirii) nu v-au văzut citindu-vă la 1921 viitorul.
Domnule Huxley, pentru mine sunteți unul dintre marii oameni care s-au învrednicit cu scrisul. Mă fascinează puterea imaginației dumneavoastră, încă dinainte de porțile percepției. Vă găsesc de un talent și o inteligență care îmi dau euforie și deznădejde. Dacă aș scrie o singură pagină cât o pagină la întâmplare din Galben de Crome aș putea muri împăcat.
Știți, la început voiam să îi scriu lui Denis Stone, poetul din romanul dumneavoastră. M-am reprimat. Aș fi vrut să îi spun că în chestiunea poeziei nu s-au schimbat prea multe în ultimul veac. Dimpotrivă: poeții, câți mai sunt, mai sunt chemați la conac, fiind lăsați acolo să constate istorii vechi și să se amuze și să fie melancolici și, desigur, excesiv de timizi.
Mai sunt încă doamne din societatea aleasă care joacă la curse de cai și pronostichează rezultatele meciurilor de fotbal exclusiv pe baza horoscoapelor jucătorilor, mai sunt. Mai sunt oameni care se agață de trecutul familiei lor ca și cum ar putea găsi acolo adevărul.
Dar – cel mai important – poeții obișnuiesc să își răsfoiască volumele din urmă cu șase luni cu aceeași nostalgie și gândesc același gând ca Denis Stone: ce genial eram pe atunci!
Ce s-a pierdut, totuși: gingășia dimineților și tihna pipei de după micuțul-dejun, când se citește ziarul. Se mai întâmplă, firește, dar parcă nu mai avem timp. Poeții secolului nostru nu mai au timp să-și dea capodopere, ceea ce nu înseamnă că nu rămân geniali. Așa ceva ar fi cu adevărat monstruos, dar din fericire nu se întâmplă.
Scumpe domnule Huxley, sunt îndrăgostit de ironia dumneavoastră, de sarcasm, de ironie, de bătaia de joc la adresa banalului din viața cotidiană (justificat!). Debutul dumneavoastră e plin de portrete din câteva tușe, la care nu se poate însă adăuga nimic. De exemplu, domnul Scogan. Splendid mizantrop! Minunat cinsim! Grozavă ratare.
Domnule Huxley, și plecările au rămas înmormântări. La fiecare plecare, poeții își urcă dricul. Nu mai au totuși puterea să spună aceste cuvinte: Chiar pute și sunt gata de plecare. Ca să vă spun tot adevărul: prea puțini îl mai citesc astăzi pe William Savage Landor.
Nu vă spun nimic nou: e îngrozitor, și viața merge mai departe.