Romanul Legea copiilor (traducere din limba engleză și note de Dan Croitoru) a fost publicat la Editura Polirom în anul 2015.
Scumpe domnule McEwan, mă fac vinovat în fața dumneavoastră de o groaznică nedreptate. Acum un deceniu, încă tânăr, am citit <i>Pe plaja Chesil</i>. Cred în continuare că finalul acelei cărți este tot ce s-a scris mai exact, dar și mai frumos în chestiunea încheierii unei iubiri.
Aflat într-o dispoziție de gesturi sufletești largi am început atunci să citesc Amsterdam, carte care v-a adus și mai multe onoruri, premii, glorie literară. Am simțit dacă nu o dezamăgire, atunci o scădere a intensității textuale față de Pe plaja Chesil.
V-am citit biografia pe internet și am regretat că nu v-am cunoscut în perioada Ian Macabrul. Mi-ar fi plăcut să continuați să scrieți macabru – se potrivește cu concepția mea despre lume, dar asta nu are nici o importanță.
Important e că n-am perseverat în ceea ce vă privește.
Cazul era clasat din două cărți: un roman excepțional, unul așa-și-așa, un mare scriitor contemporan, cu succes comercial, care, în chip nedrept, nu va fi nobelizat. Vă scriu toate acestea ca să vă expun întru totul limitele mele. Intrând zilnic în librării, am mai văzut și că ați devenit foarte faimos în țara vag europeană în care trăiesc, ceea ce întotdeauna mă indispune grozav, am prejudecăți care nu mă lasă să iubesc prea mult scriitorii faimoși, așa că m-am gândit că vă veți descurca foarte bine și fără lecturile mele.
Situația ar fi rămas probabil neschimbată, dar deunăzi un prieten aproape nonagenar mi-a făcut un cadou: Legea copiilor, cartea dumneavoastră – nouă, dar nu cea mai nouă.
Am mare încredere în cuvintele prietenului meu născut în Interbelic, așa că v-am citit în regim de urgență, cu toată responsabilitatea de care m-am simțit în stare.
Concluziile sunt următoarele: nu m-a tulburat judecătoarea Fiona Maye, nu m-a tulburat nici măcar faptul că sistemul juridic britanic e foarte atent la nuanțe, nu m-a tulburat nici măcar poezia tânărului Adam, poet în toată puterea cuvântului!, poetul învățând să cânte la vioară, poetul refuzând sângele care i-ar fi dat dreptul în continuare la viață, nu m-a tulburat nici măcar prezența lui Dumnezeu în afacerile interne ale poetului, și nici măcar deznodământul înduioșător al romanului dumneavoastră.
Domnule McEwan, nu ideile care compun această carte, nici măcar cuvintele cu care ați scris-o. Nu ele m-au scos din minți. Din minți m-a scos ritmul.
Ritmul textului dumneavoastră, care bate ca o inimă atunci când trebuie să bată ca o inimă, ritmul textului dumneavoastră care crește când personajele se prăbușesc în golurile din ele, ritmul textului dumneavoastră – atât de grav, fără să fie exagerat, în chestiunile administrative.
Domnule McEwan, rămân la concluzia cu care v-am abordat: nu veți mai scrie niciodată pagini cât încheierea de pe plaja Chesil, acolo nici măcar dumneavoastră nu mai puteți ajunge. Îmi este limpede acum, și nu este nici o tragedie la mijloc.
Dar puteți încă să dați – și iată că și dați – un lung șir de capodopere, și o faceți cu ușurința celui care scrie chiar cu ritmul respirației. Domnule McEwan, ce vreau să vă spun este că sunt nespus de fericit că v-am regăsit. Acum, chiar acum, voi deschide telefonul și voi adresa mulțumirile de rigoare prietenului meu. După ce voi citi Legea copiilor, mi-a spus, trebuie neapărat să încep Coajă de nucă, ceea ce bineînțeles că voi face deîndată. Așa că veți mai auzi vești de la mine, domnule McEwan – între noi nu e totul lămurit.
Dar nu vreau să las să treacă acest gând fără să vi-l relatez: dacă închid ochii, îl pot vedea pe zeul care stă deasupra capului dumneavoastră când scrieți – puțin nebun, bolnav de luciditate, scandalos de talentat, dar foarte uman, cum sunt, totuși, uneori zeii.
1 Trackback