Asemenea multora cărora George Enescu le este drag, pentru mine imaginea sa se leagă de vocea melodioasă, extrem de expresivă, uneori cu inflexiuni dramatice, alteori, din timp în timp, sunând aproape ca o alintare, păstrată mărturie în cele douăzeci de emisiuni radiofonice realizate la începutul anilor 1950 de criticul francez Bernard Gavoty. Puțini din cei ce ascultă aceste emisiuni, de un farmec unic și care îndeamnă în continuare la ascultarea lor, țin cont de faptul că atât George Enescu, cât și realizatorul interpretează în fapt un scenariu scris în prealabil, în comun, după multe consultări pregătitoare și împănat cu câteva exemplificări muzicale, totul în așa fel încât să fie respectat formatul celor circa 20 de minute ale programului radio. Fără discuție, nu este vocea „obișnuită“, felul curent de a vorbi al maestrului.
Ceea ce se știe prea puțin este că vocea „de zi cu zi“ a lui George Enescu a fost și ea imortalizată de un alt realizator de emisiuni radio, în aceeași perioadă de început a anilor ’50. Numele realizatorului, Robin Livio, astăzi aproape cu totul uitat, a fost în epocă mult mai puțin cunoscut decât cel al lui Gavoty, dar cu siguranță mai apropiat, mai familiar lui George Enescu și celorlalți artiști și muzicieni de origine română trăind în emigrație la Paris. Și aceasta deoarece era cel al unui intelectual orginar și el din România.
Robin Livio a fost numele de autor adoptat în Franța de Ruben Levy, născut într-o familie de evrei sefarzi, în 1917, într-o localitate „de pe malurile Dunării“ – potrivit informațiilor furnizate de o pagină documentară de blog. Puțin conformist, talentat la limbi – vorbitor curent de ladino și franceză, plus de română –, în mare măsură autodidact, cel care avea să ia numele Robin Livio se făcea cunoscut, la 20 de ani, ca scriitor, regizor și actor în trupa teatrului evreiesc la București. Avea să sufere persecuțiile antisemite în anii de război, deportat într-un lagăr de muncă; revine apoi la București, unde își reia activitățile de regizor de teatru și operetă, până când este avertizat de un prieten, după preluarea puterii de către comuniști, că urma să fie arestat pentru vederile sale politice. Ruben Levy reușește să fugă din România și, după o traversare aventuroasă a Europei postbelice, ajunge în Franța, unde, bun cunoscător al limbii, va fi angajat de autorități pentru a lucra ca interpret în lagărele de tranzit.
Ulterior avea să-și croiască drum în lumea intelectuală pariziană, lucrând ca ziarist, actor de ocazie pe scenele pariziene și într-un film regizat de Jean Louis Barrault, autor de șansonete, director pentru scurtă vreme al unei reviste umoristice ș.a.m.d. Viața de refugiat i se stabiliza la începutul anilor ’50, când o întâlnește pe viitoarea lui soție, Yvonne, și când obține un renume oarecare ca realizator al unui program special pentru postul de radio France Inter, cu titlul generic: Parisien, d’ou vient tu?.
Pentru această serie de emisiuni, Robin Livio, împreună cu Georges Beaume, a intervievat, între alții, actori și muzicieni români stabiliți și deveniți celebrități la Paris și a evocat numele altora legați de viața pariziană, cum a fost cel al lui Dinu Lipatti.
Complet uitată, dacă nu cu totul necunoscută de muzicologii români și specialiștii enescieni, o emisiune a lui Robin Livio, difuzată în octombrie 1953 și păstrată în arhivele franceze, îi are ca protagoniști pe compozitorii Stan Golestan și George Enescu.
Pe Stan Golestan, contemporanul ceva mai vârstnic și apropiat al lui Enescu –s-a născut în 1875 –, Livio îl introducea citând o caracterizare a unui autor francez într-un comentariu la una din compozițiile sale, Pe culmile Carpaților: „Operă curioasă, lucrată cu tenacitate în teroarea a ceea ce a fost spus deja. Acest artist entuziast, acest român al Franței, a cărui figură le este familiară de aproape o jumătate de secol tuturor celor îndrăgostiți de muzică, cu chipul său febril și neliniștit, cu profil de poet, de statură înaltă, drapată de capă fără spadă, face parte din istoria artelor Parisului“.
Și Robin Livio adăuga: „— Acest portret, cu corecțiile ușoare, pe care timpul i le-a adus, este de actualitate pentru Stan Golestan, cel ce se află în fața mea: «De unde veniți?».
— Din Vaslui, mic sat, din Moldova profundă – răspundea compozitorul – unde imaginea care vi se înfățișează, asemenea unor covoare întinse pe dealuri, cu schimbări de culoare, verde, verde-deschis, verde-închis, este de-o varietate infinită, ceea ce îi face atât pe cei maturi, cât și pe cei mai tineri să se minuneze.
— Știu că din acest Vaslui natal ați adus cu D-voastră un obiect care, într-o măsură, v-a determinat cariera.
—Acest obiect este un mic fluier, sculptat de prietenul meu în lemn de tei. Acest fluier de lemn care mi-a servit la Paris de ghid în arta mea.
— Fără să fi părăsit Parisul în cei șaizeci și ceva de ani, ați cultivat tot timpul aceeași sursă de inspirație românească pentru opera dumneavoastră.
— Cauza – spunea compozitorul – este dorul, acest cuvânt ce nu poate fi exprimat, nostalgia înrădăcinată în inima mea. M-am gândit întotdeauna la muzica româ-
nească, așa cum copilul care cânta la fluier se gândea la instrumentul lui. Era obiectul lui de fiecare zi și m-am gândit la el ca un muzician de țară, chiar dacă am trăit în Franța.
— La începuturile dumneavoastră, la Paris, Stan Golestan…
— Am avut mari maeștri, ca Vincent d’Indy, cu care am lucrat mai mult de zece ani la Schola [Cantorum]; pe Albert Roussel, un alt maestru, neobosit, care lăsa inspirației sale libertate completă. Iar un altul, în plus, care mi-a fost și mai prețios în momentul în care am plecat de la Schola, a fost Paul Dukas, care m-a ghidat cu sfaturile sale cu totul unice. Într-una din zile, mi-a spus: «Este inutil să scrii mult. Calea cea mai bună este să spui puțin, dar să spui ceva definitiv»“.
Atât în acest meloman scris de pe culmile Toscanei, fără acces la biblioteca mea muzicală. Mai mult despre interviul lui Robin Livio cu George Enescu în numărul viitor al „Suplimentului de cultură“.