Mie nu mi s-a părut că Perfect sănătos ar fi un film camusian, shakespearian sau cehovian (așa cum s-a spus la conferința de presă), ci că încearcă să-și găsească un făgaș și un rost în același timp cu eroul și cu autoarea lui, Anca Damian. Cu câteva pagini mai în față puteți citi declarațiile echipei și detalii despre povestea filmului.
Aici voi spune de la început că e foarte greu să scrii despre un film când știi că rana lui e încă deschisă pentru cei care l-au făcut. L-am perceput, chiar dacă autoarea neagă, ca pe un travaliu de doliu, ca pe încercarea de a da un sens și de a accepta moartea neașteptată a tatălui. De aceea alter-ego-ul cineastei, interpretat chiar de fiul ei, Anghel Damian, caută să alcătuiască un scenariu care să dea logică morții venite ca un trăsnet și pe care trebuie s-o asocieze, cel puțin la început, cu o mână criminală, pentru că altfel tatăl nu putea muri, așa, perfect sănătos fiind și fără ca cei dragi să fi avut timp să se pregătească.
Dar în același timp am avut senzația că cineasta a încercat să facă un film de gen – cu Eros și Thanatos în cantități egale, un thriller psihologic vorbit șoptit și cu o anume stilistică a oglinzilor șamd, și că a încercat să nu fie ceva prea personal, să nu se expună prea mult. Tendința de a juca safe nu dă filmului un aer prea original (chiar dacă materialul e cât se poate de real), nici dpdv vizual, unde împreună cu directorul de imagine Oleg Mutu cineasta se joacă cu ideea de reflecție și de dublu (una din ideile filmului fiind aceea că fiul se reflectă în tată și invers).
Există, mi se pare, o anume ambiguitate a cineastei în raportarea la propriul film, ca și cum relația ei cu trecutul ar fi în continuare nerezolvată, de aici tendința de a privi prin intermediul altcuiva, încercând să obțină niște rezultate, chiar și de substituție. Poate această detașare a făcut ca primul draft de scenariu să fi fost scris de Lia Bugnar la indicațiile ei. Ce încerc să spun e că văd Perfect sănătos ca pe un act terapeutic, în care contează mai mult felul în care s-au așezat lucrurile pentru autori decât ce crede publicul despre film – o fi bun? n-o fi bun? cum joacă Ivanov? se aude bine? etc. Dacă l-aș fi văzut fără să fi știut nimic despre el, aș fi spus că e filmul cuiva care încearcă să plângă și nu poate, pentru n-a ajuns încă în punctul în care plânsul începe să dreneze suferința. E un film îngrijit și bine lucrat, dar nespectaculos. Există un contrast nelucrat între detalii psihologice și detalii sociale de multe ori stridente (taximetriștii jucați de Codin Maticiuc și Cuzin Toma sau șeful de restaurant interpretat de Alin Florea), dar dialectica lor nu e atât de elegant construită încât să înțelegi imediat că stridența e în ochii eroului care caută clou-uri și vinovați. E un film parcă neterminat, neșlefuit, nedus până la capăt tocmai pentru că doliul n-a luat sfârșit odată cu filmul. Habar n-am. Mi se pare interesant (și mă opresc de la a psihanaliza) și că, tocmai cu un film atât de intim, Anca Damian e reținută în a broda foarte mult din punct de vedere vizual. Nu e un reproș în asta.
Deci e un film nu despre moarte, ci despre doliu, făcut chiar dinăuntrul lui, din plină amorțire și ceață. Poate că acum Anca Damian l-ar face altfel.
Popcorn european
Renegades e, în schimb, entertainment european făcut după rețetă americană. Dacă n-ai ști că e coprodus de Luc Besson (e coproducție Franța/ Germania) și că e coscris de Luc Besson, prea puțin ți-ar fi păsat, oricum, nu-i așa? Din moment ce e film de acțiune și e vorbit în engleză, ce mai contează! Deci, cum să zic, lăsați orice speranță dacă intrați în sală. Besson, așa cum ne-a obișnuit de mult timp, pune ștacheta jos. Dacă aveți chef de un film de acțiune de serie B, a cărui acțiune se petrece în timpul războiului din fosta Iugoslavie, unde bărbații sunt desemnați prin mușchi și femeile prin fuste mini, iar detaliile de atmosferă devin comice (frumoasa croată nu vrea să plece cu iubitul american în țara lui pentru că vrea să-și facă fundație acasă), Renegades e filmul! Dacă nu, nu.
Galerie foto
