Interviu  -  Cristina Hermeziu  -  

Avusese dreptul la teava pistolului lipita de fruntea sa de
copil care nu voia sa spuna unde se ascunde tatal, acuzat ca ar fi ajutat la
uciderea lui Horia Sima. Cu pecetea acestei terori ca mostenire din copilaria
romaneasca, baiatul s-a imbarcat, alaturi de parinti, pe vasul evreilor in
deriva, in cautarea unei patrii de imprumut. A fost sa fie Franta.

In tara de adoptie, Marin Karmitz si-a construit viata si, odata cu ea, un
adevarat imperiu de fabricat vise si bani. Pentru ca filmele sale nu aveau unde
rula, Marin Karmitz si-a creat propria retea cinematografica. Societatea Mk2 – a
treia in Franta – produce si distribuie filme, construieste si exploateaza sali
de cinema. La 69 de ani, Marin Karmitz pune discretie si modestie in raspunsuri,
desi recunoaste ca, temperamental, timidul a trebuit sa fie un rebel, un
„rezistent”. Marele patron, abil om de afaceri, e dublat de un creator pasionat,
creatorul de un fin declansator de relatii umane. Lista sa de prieteni e
garnisita cu nume de mari cineasti ai lumii: Krysztof Kieslowski, Claude
Chabrol, Abbas Kiarostami, Lucian Pintilie.

Vocea e soptita, sovaitoare pe alocuri. Ce rosteste insa e vizual, olfactiv,
lipit de simturi. In biroul sau din rue Traversiere, la care urci ca-ntr-un turn
de fildes, impactul vizual e imediat, tulburator: miinile lui Kafka,
fotografiate in gros plan, clisee incastrate in ecrane, ocupa un perete intreg.
Ca si imaginile descrise in Bande a part, scrierea sa autobiografica, unde Marin
Karmitz pare sa insface cite un tablou din propria viata, punindu-l cititorului
in fata, abrupt, fara sa-i judece compozitia sau personajele. Conteaza
intotdeauna insa incadrarea, modul de a decupa realitatea. De altfel, singura
scoala pe care Marin Karmitz, seful imperiului cinematografic MK2, a facut-o cu
placere in Franta a fost cea de operator de imagine.

Motor…

Am fost un bintuit al frontierelor, cu cinema-ul drept pasaport
diplomatic

Ce va amintiti din copilaria romaneasca?

Amintirile mele din copilarie inseamna peisaje, strazi, mirosuri… Si mai
ales zapada. Zapada cu tot ce are ea nostalgic. Imi amintesc natura invaluita in
zapada si multe sanii. Un amestec de ambianta senina, prin aceasta zapada, si
apoi multa violenta, teroare, spaima.

V-ati nascut la Bucuresti in 1938. Au urmat ani teribili in Romania…

Au fost ani teribili mai ales pentru evrei. In 1941 a avut loc masacrul de la
Iasi. Era o atmosfera de teroare si de frica. Prin comparatie, zapada era cu
totul altceva.

In ce imprejurari s-au hotarit parintii sa plece din Romania?

Decizia n-a fost pripita, pentru ca a obtine pasapoartele dura foarte mult.
In schimbul pasapoartelor, partidul comunist cerea evreilor sa dea tot ce aveau.
Numai ca nemtii si romanii colaborationisti deja confiscasera bunurile evreilor,
de recuperat era greu. Asa ca tot ce agonisea tata prin munca lui mergea in
aceasta directie.

In ce domeniu lucra tatal?

In industria chimica si farmaceutica. Pentru parinti a fost foarte greu, sa
te rupi de tot si sa pleci in lume. Si apoi era ceva de necontrolat: sa dai
totul in schimbul pasapoartelor. Lucrurile s-au intimplat mai mult sau mai putin
repede, pentru ca in casa noastra din Bucuresti locuia Ambasadorul Americii. S-a
putut, la un moment dat, negocia.

Pentru dvs. incepea aventura, la noua ani…

Parintii incepeau o aventura. Pentru un copil e altfel. Desi vorbeam prost
frantuzeste si nici nu stiam macar sa scriu.

In limba romana? De ce?

Pentru ca evreilor li s-a interzis frecventarea scolilor si, de exemplu,
daca, eventual, erai student la medicina, erai pus in situatia sa gasesti
cadavre de evrei ca sa faci disectie. Asta mi-a povestit-o un unchi care a
plecat, de altfel, sa faca medicina in Franta. De scris, am invatat sa scriu in
Franta, direct in limba franceza.

Dintre amintirile „senine” romanesti nu fac deci parte scrisul, limba,
dar face parte zapada.

Intre altele, zapada. De exemplu, dupa ce am produs un prim film cu Pintilie
(Stejarul), am decis sa-l produc si pe al doilea (n.red. – O vara de neuitat) si
m-am dus la Bucuresti, prin 1995, sa-l vad pe Lucian. De la hotelul unde eram
cazat, seara, am regasit singur drumul catre casa noastra, fara nici o
indicatie. Am fost foarte surprins de acest lucru.

Casa exista inca…

Da, ca si o casa a familiei de la Sinaia, pe care am regasit-o de asemenea,
fara sa am adresa exacta. Desi locul s-a schimbat mult fata de imaginea din
amintire. E ceva curios: lucrurile care se imprima cind sintem copii, se
transforma in amintiri definitive.

Cit de dificili au fost primii ani in Franta?

E cazul tuturor emigrantilor. A fost foarte dificil pentru parintii mei si a
fost greu pentru mine pentru ca, mutindu-ne destul de des, nu aveam prieteni. Ma
simteam izolat. Eram timid din fire, cu probleme de limba. Sa fii strain e
totdeauna complicat. De aceea am un mare respect pentru straini. E o provocare
fara seaman sa cauti sa te integrezi, sa fii mai mult sau mai putin la fel ca
ceilalti in cadrul unei societati straine.

Parintii au luat-o de la zero… Pe unde au peregrinat?

Marseille, Nice. Imi amintesc de coasta Mediteranei, vazuta de pe vapor.
Emigrantii n-aveau voie sa debarce, asa ca ni se aruncau pe vapor portocale si
banane. Pentru mine, Franta are mirosul portocalilor si al lamiilor. E ceva cu
totul special. Prima oara am fost lasati sa coborim la Marseille.

Citi evrei erau pe acel vapor?

Era vaporul evreilor. Ne aflam in 1947.

Ati vrut de la bun inceput sa faceti filme?

Nu, cinema-ul a venit dupa ce am constatat ca pentru ceea ce mi-ar fi placut
sa fac nu aveam inclinatii. Aveam oarece inclinatii pentru literatura. Stiam
insa ca vreau sa fac o meserie creativa. Nu voiam sa fiu bancher, nu voiam sa
fiu avocat, nu voiam sa fiu medic. Nu eram bun de pictor, nu eram bun de
muzician, nici de arhitect, desi ador arhitectura, nici un scriitor prea bun nu
eram, asa ca cinema-ul a venit intr-un fel natural. Elementul „imagine” din
cinema m-a sedus. Si inca ceva: aveam pe vremea aceea inca pasaport de refugiat
politic, ceea ce insemna sa cauti sa obtii viza pentru orice calatorie. Era greu
de obtinut, nu ma puteam misca. Eram un mare bintuit al frontierelor. La un
moment dat, am vrut sa fiu ambasador, ca sa am pasaport diplomatic. Un alt mod
de a avea pasaport diplomatic era sa faci cinema. Fara sa te misti din birou,
puteai sa mergi in lumea intreaga. Era un mod de a rezolva problema
frontierelor.

Pina la scoala de cinema (IDHEC), unde ati facut operatorie, ce fel de
elev ati fost?

Am fost un elev mediocru, cam in marginea sistemului. Pina in clasa de
filosofie, cind am inceput sa fiu interesat. De istorie, de limba, de filosofie.
Am ajuns totul din urma. Iar scoala de cinema a fost cu adevarat o „scoala”:
eram putini, lucram impreuna, faceam filme, aveam ce sa discutam. A fost o
perioada in care am facut mult militantism. Am inceput devreme, din liceu, aveam
amici militanti.

Militati pentru ce orientare politica?

Pe vremea aceea faceam parte din „Tinerii comunisti” („La Jeunesse
communiste”). In mod paradoxal, prin raportare la ce traise tata si la
convingerile lui.

Si tatal ce spunea despre fiul militant comunist?

Nu spunea nimic pentru ca nu stia. A aflat mai tirziu, in momentul
naturalizarii, cind am fost convocati la politie. A fost foarte dezamagit. Din
fericire, am fost dat afara din Partidul Comunist Francez.

De ce din fericire?

Pentru ca asta m-a salvat de faptul de a-mi pierde vremea intr-un soi de
sectarism. Dar m-au scos pe usa afara, eram insuportabil.

Pentru ce motive ati fost dat afara din partid?

Pentru ca am dus o lupta foarte activa impotriva razboiului din Algeria. Am
fost convocat si mi s-a spus ca trebuie sa incetez „sa arunc totul in aer”.

Regretati?

Ba deloc. Mi-au facut un serviciu!

Dar miscarea din ‘68? Ati participat?

Asta a fost cu totul altceva. O miscare generoasa, plina de voiosie si de
dorinta de a schimba lumea.

De unde aveti aceasta energie revolutionara?

Cred ca e legata de teroarea care domina in timpul razboiului si pe care am
simtit-o. Cred ca acest fapt poate declansa doua situatii posibile: una care
inseamna sa te lasi invins de teama, sa te lasi nimicit de frica. Li se intimpla
multor oameni sa nu reuseasca sa iasa toata viata de sub aceasta teroare.
Cealalta solutie este sa spui nu, sa intri in rezistenta. Si toata viata, in tot
ceea ce faci sa-ti creezi situatii si sa ai aceasta tendinta de a spune „nu”. Sa
fii „rezistent”.

Ati spus de multe ori nu in fata lui Agnes Varda sau a lui Claude
Chabrol?

Bineinteles. Cu Chabrol am facut 12 filme, asta inseamna vreo douazeci de ani
de viata comuna. Am spus nu ori de cite ori erau lucruri care nu-mi conveneau. E
un mod de a duce orice relatie in doi, daca vrei sa ramii in picioare si sa nu
accepti sa fii calcat pe picioare.

De cine v-ati atasat cel mai mult dintre cineastii celebri cu care ati
lucrat?

Sint doi. Extraordinar este ca am reusit sa lucrez cu artisti remarcabili,
din Europa sau de peste tot in lume, cu care am realizat filme care practic s-au
dovedit adesea cele mai bune creatii ale lor. De fiecare data a fost un adevarat
„schimb”. Nu poti sa faci asta decit daca fiecare da, ofera. Cei care au oferit
mai putin decit au primit sint foarte putini, ii numar pe degetele de la o mina.
Cu acestia n-am facut decit un film si gata. Cu toti ceilalti am facut totdeauna
mai multe. De unii insa m-am apropiat mai mult, cu tandrete si prin tot felul de
afinitati. E cazul lui Krysztof Kieslowski si al lui Abbas Kiarostami, care e un
regizor iranian. Dupa moartea lui Kieslowski, n-am mai avut chef multa vreme sa
mai produc ceva; m-a tulburat profund, mi-a trebuit mult timp sa trec peste
asta. Abbas e o fiinta care mi-e foarte draga, ne leaga o prietenie profunda
care trece dincolo de cinema.

Cum s-a petrecut colaborarea cu Lucian Pintilie?

Am vazut un film formidabil pe care il propuneam in reteaua noastra de
distributie, Stejarul. Numai ca era prea lung, avea o „burta”. Am vrut sa-l
intilnesc pe Pintilie ca sa discutam. Filmul e foarte bun, formidabil era ca si
ceea ce consideram a fi o „burta” avea lucruri frumoase. Am reusit sa-l conving
pe Pintilie sa elimine acea parte, ceea ce dovedeste inteligenta sa. Si-a smuls
de pe suflet si a scos fragmentul. A pastrat, bineinteles, si o versiune lunga,
dar noi am distribuit filmul in versiunea scurtata. A fost o discutie deschisa,
lunga si, pentru faptul ca a facut acest efort, pe care il apreciez ca foarte
dureros pentru el, am pastrat o relatie profunda. Am avut in cariera mea relatii
foarte apropiate cu mari cineasti: am invatat enorm de la Jean-Luc Godard,
pentru Alain Resnais am o admiratie nebuna, am petrecut momente extraordinare cu
fratii Taviani, am lucrat cu un realizator coreean care e absolut remarcabil, Im
Sang Soo. De fiecare data a fost pasionant.

Ati realizat propriile filme in anii ‘70, ati produs filmele altora,
peste 80 la numar, ati distribuit sute de filme in reteaua pariziana de
cinematografe pe care ati creat-o. Astazi, in calitate de producator, cu ce
trebuie sa va atraga un scenariu ca sa decideti ca veti investi bani in
realizarea filmului?

Scenariul trebuie sa ma „atinga” cu ceva. Mai intii sa fie o poveste care sa
iasa din conventie, si apoi sa simt ca ar fi formidabil ca acest scenariu sa
aiba si o imagine, sa vreau sa vad „filmul” acestei povesti, mai intii eu si
apoi spectatorul. Poate fi un scenariu extrem de scurt, trei pagini, dar sa simt
in interior o anumita densitate, o forta. Trebuie apoi sa fiu sensibil la
persoana care va fi regizor. Acesta e modul meu de a produce filme: e vorba
intotdeauna de o intilnire, de un fel de a trai impreuna, une-ori pentru multa
vreme, pentru ca lucram impreuna la scenariu, la realizare, la productie, la
iesirea pe piata a filmului. Trebuie sa ne suportam reciproc si sa existe motive
sa o facem. Exista producatori pentru care a face filme e doar o afacere de
industrie cinematografica, un mod de a cistiga bani. Nu acesta e obiectivul meu.
Obiectivul meu este de a ajuta ca o creatie sa vada lumina zilei. Sa aduci pe
lume filmul, fara sa fii parintele acestui bebelus, ci moasa lui. Undeva alaturi
de parinte, dar cineva care se investeste profund. Ma simt moasa copilului-film,
dar si pediatrul lui. Pentru ca dupa nastere voi avea grija de el, sa nu se
imbolnaveasca, sa nu riste nimic. „Pediatrul” e cel care merge imediat in
spatele filmului, ocupindu-se de marketing, de vinzarea in strainatate, de
presa, de afis, de ie-sirea pe piata. E o munca enorma si o implicare personala
imensa. Sa nu lasi niciodata un film sa devina orfan. Exista filme orfane,
lansate de birouri de publicitate, foarte marcate de marketing. Daca eu,
personal, fac aceasta munca, o fac altfel: e un fel de artizanat de lux. Sintem
niste editori de lux.

Care e ultimul bebelus in care v-ati investit cu totul?

In ultimii ani n-am mai produs filme pentru ca am investit mult in sali si in
constructia de cinematografe: Mk2 Bibliotheque, apoi Mk2 Quai de Loire/ Quai de
Seine. Ma pasioneaza enorm creatia arhitecturala. E un domeniu care te absoarbe.
Odata terminate aceste investitii, am relansat productia de filme. La Festivalul
de la Cannes din acest an am fost prezenti in competitie ca producatori pentru
un film magnific, Paranoid Park, al lui Gus Van Sant; am fost apoi in sectiunea
„Quainzaine des realisateurs” cu filmul superb al lui Danielle Arbid, Un homme
perdu.

Care este secretul prolificei industrii cinematografice franceze? Chiar
daca unele filme ramin „orfane”, cum ati spus, se produc enorm de multe filme in
Franta…

E vorba despre ceea ce numim „exceptia culturala franceza”. Dupa razboi,
citiva gaulisti s-au gindit sa puna pe picioare o structura financiara pentru
cinematografie. Imediat dupa razboi, americanii au negociat cu francezii: ca sa
ajute la reconstructia Frantei, americanii au cerut o cota de filme americane pe
piata franceza. Franta n-avea de ales: era vorba despre mincare la schimb cu
filme americane. Inainte de razboi, Franta detinea suprematia cinematografica pe
plan mondial, pentru filmul vorbit. Studiourile americane au acaparat piata dupa
razboi. Gaulistii au reactionat superb, cu multa imaginatie, la propunerea
americana: daca e asa, atunci vom instaura o taxa pentru fiecare bilet vindut.
Aceasta taxa va sustine industria cinematografica franceza. Spectatorul care
mergea sa vada un film american platea o taxa care intra in productia franceza
de filme. Acest fond creat a permis cinematografiei franceze sa supravietuiasca
asaltului american. In lumea intreaga, 80-90% din filmele care ruleaza sint
americane. Cu exceptia Frantei, unde sint doar 40%. Diferenta este enorma si
asta inseamna productie autohtona. Problema in interiorul productiei franceze de
filme este gasirea echilibrului intre necesitatea pluralismului si nevoia de a
ameliora conditiile de productie pe de o parte, si dezvoltarea productiei
cinematografice ca laborator de creatie, cu lansare de actori si regizori noi,
pe de alta parte.

Acest sistem francez este infailibil? Multi spun ca pretul biletelor s-a
dublat in scurt timp.

Costul biletelor in Franta este mult mai mic decit in Anglia, in Statele
Unite sau in Japonia. Pentru ca exista un sistem important de reduceri, de
exemplu prin cartile de fidelitate.

Exista totusi in Franta sali de cinema care se inchid. Ce se
intimpla?

Da, pentru ca sistemul economic face ca in toate domeniile sa existe
„magazine” care se inchid si altele care se deschid. La inceput existau mari
sali unice, apoi ele au fost decupate in sali mai mici. Am fost primul care a
facut asta cu sala de la Bastille, si asta a salvat cinematografia franceza in
anii ‘70.

A fost ideea dvs.?

Nu, a unui personaj destul de extravagant cu care lucram si care m-a invatat
meseria de „exploatare” a salilor. Era de origine rusa si detinea toate salile
„porno” din Paris. El a avut ideea sa deschida sali mai mici. Cinema-ul este o
meserie a ofertei: oferta importanta relanseaza dorinta spectatorului. De unde
nevoia de multiplexuri. Pentru ca daca ai o singura sala, platesti aceleasi
salarii operatorilor, personalului ca si atunci cind ai avea sase sali. E vorba
de rentabilitate: de la 100 de milioane de spectatori in 1990, Franta a ajuns sa
aiba in 2004, 200 milioane de spectatori.

Ati obtinut multe premii cu filmele produse de Mk2, la Cannes, la Berlin,
la Venetia, au venit si citeva Oscaruri. In Franta exista regizori si o
sumedenie de actori talentati. De ce nu reusesc sa puna decit rar mina pe un
Oscar?

E foarte complicat. Trebuie sa intelegem bine ca americanii sint cei mai
protectionisti din lume. Am avut o societate de distributie in SUA. A fost ceva
extravagant: incredibil cum isi apara „teritoriul”. Ei invadeaza teritoriile
altora prin filmele lor, dar nu le place deloc, dar deloc, sa le incalci
teritoriul. Am produs multe filme care au fost nominalizate la Oscar. Rouge al
lui Kieslowski a avut trei nominalizari americane. Nimeni n-a vrut sa trimita
acolo filmul, nici Franta macar. Americanii l-au ales. Era clar ca nu puteam fi
o contragreutate fata de industria americana. Hollywood-ul e un sat. Un sat este
un loc extrem de protejat. Ca si satul galilor, al lui Asterix si Obelix.
Personal, am primit un Oscar pentru cel mai bun producator independent. Dar e
ceva „in afara” satului, alaturi de sistem, nu in interior.

Ati sustinut de-a lungul timpului cinema-ul independent. Exista un viitor
pentru acest tip de cinema, intr-o industrie a gigantilor?

Daca privim cu atentie, vedem ca cinema-ul independent chiar daca dispare
pentru o perioada, renaste apoi. Se pierde undeva si apare in alta parte cu un
nou regizor. Se tot vorbea ca in America Latina nu mai exista cinema. De
patru-cinci ani e acolo o renastere remarcabila. Sau in Italia, unde Berlusconi
a ucis cinema-ul. Exista o renastere daca exista un freamat si o sustinere. Eu
am scos in sali citeva filme italiene extraordinare. Exista tot timpul undeva
cineva care are chef sa creeze. Asta da forta, asta inseamna pentru mine
rezistenta. Numai ca, fara sustinere, cinema-ul independent ramine fragil.

In Romania exista o miscare tinara a cinematografiei. Va
intereseaza?

Da, in Romania am produs filmele lui Pintilie. Dar e foarte important si e
foarte bine ca s-a gasit cine sa preia stafeta.

„Eu vad din ce In ce mai rar filme”

Care e ultimul film francez pe care l-ati vazut si care v-a
cucerit?

In Franta sint doi regizori pe care mizez: Jacques Audiard si Arnaud
Desplechin.

Care e ultimul film strain care v-a cucerit?

Am propus publicului anul trecut un film sud-african, Tootsi, care a si luat,
de altfel, Oscarul pentru cel mai bun film strain. Un film foarte bun. Am scos
pe piata filme italiene si spaniole foarte bune. Ideea este ca sint filme de
calitate peste tot. Dar trebuie sa dai sansa unui tinar cineast sa progreseze,
pentru ca e un lucru rar ca cineva sa fie genial la 20 de ani si sa continue tot
asa. Sau e genial si dispare repede, sau e vorba de mult talent care trebuie
sustinut.

Care e ultimul film romanesc pe care l-ati vazut?

Moartea domnului Lazarescu. Mi-a placut. Dar eu vad din ce in ce mai rar
filme.

Nu e un paradox?

Prefer sa merg, pentru placerea mea, sa privesc mai curind o expozitie de
pictura decit un film. Pentru ca foarte adesea imi vine sa plec dupa cinci
minute. Am vazut atit de multe filme in viata mea, am o privire cu totul
speciala asupra lor si imi dau seama imediat de trucurile de realizare, de ceea
ce urmeaza.

De ce credeti ca oamenii au nevoie inca de filme?

Nu stiu daca au nevoie de filme, cit au nevoie „sa iasa”. Nevoia de a fi in
exterior. Astazi exista modalitati incredibile prin Internet, cablu sa primesti
totul si sa ramii la tine acasa. Pentru moment insa, fiinta umana nu e alcatuita
in acest fel. Din fericire, mai are inca nevoie sa adulmece soarele, ploaia sau
zapada. Mai e apoi nevoia de a fi impreuna in fata unui spectacol.

Exista ceva care v-a atras atentia astazi si care ar putea deveni
film?

Eu devin sensibil la ceea ce depaseste anecdoticul si ajunge universal. Modul
de a istorisi o poveste de iubire face ca ea sa ramina o anecdota sau sa devina
Romeo si Julieta. Numai artistul e capabil de o asemenea transformare.

Grupul MK2, fondat in 1967 de Marin Karmitz, este, pentru industria
cinematografica a Frantei, un actor-cheie, acoperind toate domeniile: productie
si distributie de filme, exploatare de sali de cinema, editare de dvd-uri si
productie tv.

MK2 in cifre:
» A treia retea de
cinematografe din Paris (dupa UGC si Gaumont), cu 11 sali si 64 de
ecrane.
» 5 milioane de spectatori pe
an.
» Peste 80 de filme produse si mai mult de 350 de filme
distribuite din 1973 pina astazi.
» 100 de recompense pentru
filmele produse, 52 de nominalizari la festivaluri (Cannes, Berlin, Tokio,
Oscar, Globurile de Aur, Montreal sau Sundance).

Revolutia MK2:
MK2 a fost primul care a programat filme
in versiune originala in salile sale de cinema: intr-o tara cu  o puternica
traditie in transpunerea franceza a filmelor straine, de la trei ecrane in 1974,
astazi filmele in versiune originala ruleaza pe 64 de ecrane din reteaua
MK2.