In acest an am reusit sa stau chiar linga el trei sferturi de ora si sa-i pun si io intrebari. As fi putut sa beau din cafeaua lui cit a lipsit si sa dau telefoane in tara sa ma laud, dar nu sint chiar atit de nebuna. Odata ajunsa in apartamentul inchiriat la Cannes, euforica, mi-am blestemat zilele o dupa-amiaza intreaga incercind sa dau un sens frazelor taiate si confuze atit din pricina vintului care batea pe terasa, cit si din cea a lui Van Sant care nu numai ca nu spune chestii nemaipomenite, dar mai are si dificultatea de a nu reusi des sa duca o fraza pina la capat. E suficient ca e cel mai interesant cineast american al momentului (cel putin io asa zic), e chiar mai bine ca nu poate spune lucruri marete despre cum face film. Nu are de ce sa stie sa-si vinda marfa. Ce-mi place la persoana Gus Van Sant este ca e egala cu sine. S-a comportat la fel si cind a raspuns la intrebari, cu picioarele „insosetate” scoase din tenisi, si cind a urcat pe scena sa ridice Premiul Special oferit cu ocazia aniversarii a 60 de ani de existenta a Festivalului de la Cannes. Bravo lui!
Cineva spunea ca, la orice intrebare pe care i-ai putea-o pune lui Gus Van Sant, cel mai bine raspund tot filmele. Sau nu, pentru ca filmele lui sint vagi, unduitoare, ca rotocoalele in apa. Cind vrei sa scrii despre Elephant, Gerry, Last Days ori proaspatul Paranoid Park, si se confirma pe propria penita ca totul e relativ si ca viata, arta samd lucreaza cu paradoxuri, cu legi vagi, ca lucrurile sint asa dar pot la fel de bine sa fie si altfel, ca cel mai bun ritm se formeaza in absenta ritmului, ca exista o zona unde trecutul, prezentul si viitorul coexista neclar si inform, ca mai importanta decit gesturile decisive ale oamenilor e atmosfera care le preceda ori insoteste si care nu poate fi numita decit tot aproximativ, ca ceva ce aduce a parfum, a gust, a tonalitate. Si ca daca reusesti sa captezi acest parfum, poti descoperi mecanismul din spatele unui anume gest. Cam ca o concluzie: viata de zi cu zi sau luata in abstract, cu majuscula, nu numai ca nu e lineara, dar are sute, mii de fatete, de cute, bogatia ei nu sta in ce se vede la prima mina, ci si intr-o increngatura de nervuri, de vinisoare ce leaga lucruri aparent straine si lipsite de importanta.
Filme hipnotice
Cam toti cei care vorbesc ori scriu despre filmele lui Van Sant folosesc un epitet comun, spun despre ele ca sint „hipnotice”. N-am citit pina acum vreun text despre filmele lui Van Sant care sa fie cit mai apropiat de spiritul lor. La Paranoid Park stiu ca cineastul a spart foarte mult actiunea romanului inspirator, transformind-o intr-una nelineara. Miezul povestii este crima involuntara comisa de un adolescent skater care intr-o seara, aparindu-se de paznicul unei gari (se urcase intr-un tren), il impinge fara sa vrea in fata trenului care circula pe linia vecina. In zilele urmatoare vine un politist la liceul unde invata elevul si stringe mai multi skateri ca sa le puna intrebari. Eroul, Alex, rascolit de tragedia pe care a provocat-o, incearca sa-si dea seama daca trebuie sa se predea sau nu, in timp ce capituleaza in fata avansurilor unei colege insistente, pentru a o parasi apoi pentru o alta, care stie sa asculte. Ea il sfatuieste sa scrie tot ce ar vrea sa spuna si nu poate ori n-are cui. Cam astea sint elementele pe care eu le-am legat acum lant, pentru ca in film ele sint punctul de plecare pentru linii de fuga si miscari circulare; pelicula amesteca momentele si reia nestructurat, rezultatul fiind, pe linga efectul „hipnotic”, redarea coerenta nu numai a fluxului mental al adolescentului care reface mereu imprejurarile momentului maturizarii precoce, dar si a valurilor succesive care il fac sa depaseasca pina la urma acest moment.
Nu stiu un alt cineast care sa inteleaga mai bine virsta adolescentei si care sa aiba mai mult respect pentru ea. Gus Van Sant n-o recunoaste deschis, spune ca fiecare face filme despre adolescenti asa cum ii dicteaza experienta si structura. Van Sant este insa singurul care a reusit sa patrunda cu atentie in spatele platosei care inconjoara lumea interioara a adolescentului, singurul care a putut reda panica interioara, dorinta de comunicare si refuzul de a comunica.
Cred ca Gus Van Sant a ramas el insusi un adolescent si daca e sa caut o morala in filmele lui despre adolescenti ar fi aceasta: vina, in esenta, e tot a celor mari, care au uitat, care n-au rabdare, care nu incearca sa comunice cu aceste animalute salbatice.