— Bună ziua, vă servim cu o cafea?
— Băăăă, sulică, cum mi-ai spus? Și poc, o palmă grea de general aterizează peste urechea dreaptă a dătătorului de bună ziua. Bună ziua să-i spui lu’ mă-ta, soldat! Mie mi te adresezi cu „trăiţ’, don’ general“!
— Să trăiți, domnule general!
— Nu așa, boule! Aici nu suntem la orele de dicție.
— Trăiți, dom’ general!
— Mai taie!
— Trăiţ’, dom….
— Nu e dom, pifane, e un fel de don, dar litera „n“ e nazală. Bag eu milităria în voi. Ce beleşti tu pe aici?
— Sunt cercetător.
— Adică cercetaș! De azi ești ce îți spun eu că ești. Și ce e cu halatul ăsta alb? Ești urs polar? Hă hă hă!
— E halatul meu de lucru, dom’…
— Fă nî-ul cela nazal! Sau poate vrei o poacă peste nas, să ți se înfunde cu propriul borș, ca să poți pronunța. Tu crezi că dușmanul nu vede albul? Ești o țintă vie, băiete. De mâine vei purta halat kaki, de camuflaj. Ne luptăm cu un inamic invizibil, pifanule, dar nu înseamnă că nu e prezent.
— Știu, don’ general. Luptăm cu virusurile.
— Să mă piș pe ei viruși. Problema patriei nu este cu virușii, e că vin rușii. Ești pregătit pentru asta? Ia, bagă cincizeci de flotări! Hai, nu te uita la mine ca mă-ta la factura de gaze.
— Mă iertați, dar nu cred că…
— Păi da, normal că nu poți, fiindcă stați toată ziua cu nasul în microscoapele voastre. Ce, crezi că ești mai deștept dacă de boldești acolo?
— Nu am zis asta.
— Copile, când mă uitam eu la microscop, la orele de biologie, tu nici nu erai născut. Ce ai în buzunarul ăla?
— Este o eprubetă, don’ general.
— Așa crezi tu. Îți spun eu, este o unitate de măsură a lungimii holului. Ia du-te tu și vezi câte eprubete, puse cap la cap, fac lungimea lui. Să nu te aud comentând, ești aici ca să execuți ordi-
nele mele. Iar în armata română nu există nu pot, există doar nu vreau. Și dacă nu vrei, te oblig!
…după o oră…..
— Trăiţ’, don’ general, am terminat măsurătoarea, sunt trei sute șaizeci și patru de eprubete.
— Ia zi-mi, te dor picioarele acum?
— Mă dor toate.
— Așa, băi, că eu nu te pun să faci asta degeaba! Eu îmi iubesc angajații, băi, sunt copiii mei, dar condiția fizică este esențială.
Pentru că patria, soldat, este, cum să-ți spun, este o mamă care te crește cu sacrificii. Îți oferă educația de care ai nevoie, ca să nu rămâi bou. O mamă care abia așteaptă să te vadă mare și puternic ca un stejar, un uriaș cu fruntea-n soare care-i stă de pază, înțelegi? Și noi cu asta îi suntem datori, să îi fim vajnici apărători! Apropo, să-i transmiți lu’ doamna Oana Cantacuzino că îi urmăresc toate emisiunile.