Cartea Sărbătoarea continuă (traducere din limba engleză și note de Ionuț Chiva) a fost publicată la Editura Polirom în anul 2008.
Scumpe domnule Hemingway, am fost prea tânăr când v-am întâlnit. Nu știam nici literatură, nici viață. Bineînțeles că v-am găsit exagerat. Eram destul de sigur că până la treizeci de ani voi da o carte mai bună decât Fiesta (The Sun Also Rises, în original). Eram nebun, eram arogant, și eu beam tot ca să fac oamenii mai interesanți, și eu trăiam cu pistolul la tâmplă sau la inimă, cred că până la urmă ne-am fi înțeles bine. Dar nu v-ați numărat niciodată printre ai mei. L-am preferat întotdeauna pe domnul Fitzgerald, imaginați-vă numai!
A trecut ceva vreme de când nu mai am treizeci de ani, n-am dat nici o capodoperă, ba chiar dimpotrivă.
Măcar acum știu că nu e bine să existe ierarhii între scriitori.
Domnule Hemingway, căci Papa nu îndrăznesc totuși să vă numesc, am fost cândva până în Havana. Sunteți încă acolo, cubanezii nu v-au uitat, mi-am băut mojito-ul în Bodeguita del Medio și daiquiri-ul în El Floridita, n-am avut bani să trag la hotelul Ambos Mundos, dar la ferma dumneavoastră tot am ajuns. Să știți: Pilar e în continuare o barcă superbă, ea n-a cunoscut moartea.
Nu o să vă ascund adevărul: chiar și în Cuba vă găseam legenda obositoare. Și iar au trecut anotimpurile și, fără să înțeleg măcar, mă despărțeam de dumneavoastră și vă uitam. Și s-a făcut o altă primăvară și ceva s-a întâmplat.
Domnule Hemingway, mi v-a readus în minte o tânără scriitoare pe care n-am văzut-o. Să vă povestesc: era primăvără, eram sărac, stăteam într-un hostel cu paturi supraetajate în orașul Amsterdam. Eu eram în patul de deasupra, dacă mă ridicam în capul oaselor atingeam cu creștetul tavanul, iar ferestre acolo nu existau.
Într-o noapte, în camera aceasta a intrat o fată. S-a așezat în patul de jos și-s-a ascuns după un prosop. N-am coborât, n-a urcat, am avut dialog. Am întrebat-o câți ani are. Avea douăzeci și cinci de ani, am oftat. Am întrebat-o cu ce se ocupă. Era scriitoare. Am întrebat-o care este scriitorul ei preferat. Mi-a spus numele dumneavoastră. Am combătut-o, v-am combătut. Avea contrargumente, îi erați idol. Obosit să vă fiu în contra, am adormit. În zori, tânăra scriitoare a plecat.
A fost o zi lungă cea care a început atunci. Am navigat pe canalele din Amsterdam și m-am gândit că poate greșesc în chestiunea Hemingway. Au trecut alte câteva luni și am început să vă recitesc. În mine a început să crească un entuziasm copilăresc și mi s-a făcut o poftă grozavă să scriu din nou. Și asta e singura unitate de măsură pe care o cunosc: un scriitor e cu atât mai bun cu cât te faci mai mult să vrei să scrii.
Domnule Hemingway, m-a înnebuit Sărbătoarea continuă. Astăzi am oprit timpul, astăzi am citit-o. E o carte pe care nimeni nu o numește când vă enumeră vârfurile. Ceilalți greșesc.
Ați scris-o târziu, când deja erați considerat paranoic (erați paranoic, dar aveați și dreptate, chiar vă urmăreau agenții federali) și chiar epuizat, dacă nu expirat literar (mereu au existat radicali fără orizont). Ați scris-o la timpul potrivit: ce splendidă întoarcere în Parisul tinereții dumneavoastră e aici! Și nici măcar Bătrânul și marea nu spune despre dumneavoastră cât această Sărbătoare continuă.
Domnule Hemingway, acum știu: ați căutat cu groază un adevăr care nu există. L-ați căutat sincer: un adevăr înalt care să justifice, pe pământ, viața. De aceea e minunată melancolia din Sărbătoarea dumneavoastră, ea m-a adus în pragul dansului. E minunat să fii tânăr și să fie secolul XX și să fii la Paris și, de aici, să scrii despre Michigan, și să mai fie și respirația unei femei pe care o iubești, scăldată în razele lunii. Poate că greșesc, dar deja e mult prea târziu ca să îmi mai pese: cred, domnule Hemingway, că tocmai v-am citit testamentul.