Rubrici  -  Florin Lazarescu  -  Zile de toamnă  -  

1.

Ies în spatele casei, să-mi beau cafeaua. Afară e frigul ăla fain al dimineților de toamnă, care te face să dârdâi când duci cana la gură.
Aștept să mă încălzesc, dar tot scap dinții la trap. Intru și-mi iau un hanorac. Revin și aud un copil din vecini urlând:

— Mamaaaa! Mamaaa!

— Ce-i, măi? Ce vrei? îi răs­punde o voce plictisită.

— Vreau înghețată cu popcorn.

2.

Aveam o geacă tare faină – geaca mea de suflet, bună și la vânt, și la ploaie, și la răcoare, și la frig-frig, de munte, da’ și de oraș – pe care n-am mai găsit-o cam din peri­oada în care m-am mutat la casă. Între timp, am răscolit periodic și obsesiv podul casei, birourile de la serviciu, mașina, casele părinților și ale prietenilor – neam, nicăieri! S-o fi pierdut, să-mi fi căzut pe neobservate, exclus. Doar nu poți pierde o geacă ca și cum ar fi o cheie. Trebuie să exis­te pe undeva, mă gândeam, lăsată de mine.

În perioadele cu multă mun­că, cu o tonă de informații acumulate într-o singură zi, memoria mea o ia razna, îmi joacă feste, uneori uit ce-am vorbit ieri, alteori îmi pot aduce aminte pe de rost programul FILIT integral și toate discuțiile pe care le-am purtat cu fiecare invitat în parte. Na, ideea e că nu-i chiar OK ce mi se întâmplă, dar tocmai am descoperit un avantaj al epuizării fizice și psihice, al informațiilor care-mi vin random în cap, chiar și când îmi propun să mă relaxez pentru o oră.

Acum, când mi-am pus în cui geaca aia de munte urâtă, mi-a venit brusc în minte unde am lă­sat-o pe aia mișto: într-un cuier dintr-un bar, peste drum de hotel, cu doi ani în urmă, la doar vreo zece mii de kilometri depărtare, în Seattle.

3.

În autobuzul aglomerat, după ce compostez biletul, mă atârn de-o curea din tavan și mă uit aiurea. Imediat văd alături, așezate pe scaun, două fetițe de vreo zece ani, îmbrăcate la fel. Par gemene. Una cu ochii în mobil, alta evaluând din priviri oamenii din preajmă, inclusiv pe mine. Apoi se ridică și-i oferă locul unei bătrâ­ne. Care nu-l vrea:

— Mulțumesc, stai tu dră­guță. Eu cobor la prima.

La următoarea stație, după ce se închid ușile, privește repede în jur și îi oferă locul unui domn abia urcat. Care tot nu-l vrea. Și tot așa, de fiecare dată când apar noi persoane lângă scaun, scăzând limita de vârstă.

Cobor după vreo zece stații, tare bucuros că încă nu-s atât de bătrân încât fetița aia super-politicoasă să-mi fi oferit mie locul ei pe care nu-l voia nimeni, cum începusem să mă tem.

4.

Am o vârstă, dar nu pot pricepe de ce la schimbarea cărții de iden­titate e nevoie să prezinți certificatul de naștere în original. Păi, cartea de identitate pe care o pre­dau nu-i suficientă dovadă că exist, că m-am născut, că am tot prezentat certificatul de naștere de la primul buletin încoace? Singura noimă a solicitării ar fi doar dacă statul face vreun stu­diu sociologic prin care să verifice cât de grijulii sunt cetățenii cu pri­mul act birocratic din viața lor. Altfel, povestea e așa: certi­fica­tul meu de naștere ara­tă ca unul dintre manuscrisele de la Marea Moartă și mă tem că n-or să-mi schimbe ăștia cartea de identitate.