Sunt unul dintre sutele de mii – ba nu, milioanele de români care au ieșit în stradă ca să manifesteze pentru democrație în ultimul sfert de secol și mai bine. De la începutul lui 1990 am participat la manifestații mai mari sau mai mici, la început în coloane parcă nesfârșite, cu care traversam orașul vara și iarna, pe vreme bună și pe ploaie ori ninsoare, iar apoi în grupuri tot mai mici și cu speranțe asemenea.
Pe atunci speram. Ne puneam speranțele în partidele politice așa-numite de dreapta, în vestita și slăvita opoziție politică românească, care, deși bine intenționată, părea prea slabă și avea nevoie de sprijinul societății civile în lupta cu foștii securiști și activiști PCR. Așa credeam atunci.
Nu mai cred. De aceea sper că îmi va fi iertat titlul oarecum necuviincios – care cred totuși că i-ar fi plăcut regretatului Luca Pițu –, mai ales că, odată cu trecerea anilor, văd în ceea ce numeam „opoziție“ mai degrabă o altă față a fripturismului politic. Poate că singurul partid de opoziție autentică de după decembrie 1989 a fost Partidul Național-Țărănesc din perioada lui Corneliu Coposu – deși a avut și el personajele lui dubioase, chiar prea multe. Altfel… Dumnezeu cu mila!
Îmi aduc aminte ce lamentații s-au iscat recent la alegerea Gabrielei Vrînceanu-Firea în funcția de primar general al Bucureștiului. Chiar dacă înaintea ei pesediștii l-au mai avut și pe Sorin Oprescu, este prima dată când partidul-stat, PSD-ul, câștigă oficial, prin vot popular, primăria Capitalei. Mai mare jalea! Iată, și acest bastion al luptei împotriva pesedizării a căzut în fața presiunilor politice. De vină sunt tinerii care n-au ieșit la vot. Sau bătrânii care au votat cu gândul la pungile cu făină și subvențiile promise de social-democrați. Sau hipsterii. Sau mafia. De vină e oricine, numai opoziția cea pură și eroică nu.
Ei, dar hai să ne amintim câteva dintre personajele opoziției care au ocupat funcția de primar al Bucureștiului: Crin Halaicu, candidatul Convenției Democratice, liberal și, ulterior, milionar, Victor Ciorbea, ulterior prim-ministru al României, azi Avocat al Poporului, Viorel Lis, mai cunoscut ca subiect de cancan TV împreună cu soția lui, și Traian Băsescu, care… dar cine nu-l cunoaște pe apărătorul de ieri al DNA-ului pe care îl spurcă azi? Sute de mii de oameni i-au votat plini de speranțe, au lipit noaptea afișe cu chipurile lor, au ieșit la mitinguri de susținere, s-au certat cu prieteni și rude – vă dați seama? Pentru Viorel Lis, pentru Crin Halaicu, pentru etc., etc. Toată crema asta a opoziției n-a dovedit că ar fi cine știe ce lumină a democrației și administrației. Chiar dimpotrivă. Oricât de mare ar fi azi dezastrul din Capitală, el nu i se poate pune în cârcă exclusiv PSD-ului. Tocmai în anii de mandat ai primarilor din așa-zisa opoziție s-au dat marile tunuri imobiliare, s-au concesionat și vândut spații comerciale, s-au făcut afaceri de zeci de milioane de euro (sau dolari). Toți au avut grijă de apropiații lor și de rețelele de partid. Doar de locuitorii Bucureștiului, de votanții lor entuziaști au uitat. Și-atunci la ce folos un primar al opoziției? își vor fi zis bucureștenii. De ce n-am încerca și cu o femeie pesedistă? Sincer să fiu, nu-i pot acuza pentru asta. După ce te-ai fript de patru-cinci ori la rând cu buna opoziție, parcă îți ajunge.
Victor Ciorbea e un caz-școală. Din sindicalist și vajnic adversar al social-democraților, a devenit în 2014 Avocat al Poporului tocmai la propunerea PSD, partid pe care îl menajează mai mult sau mai puțin discret încă de pe vremea guvernului Ponta. O fi de înțeles, are și omul o vârstă, are datorii, trebuie să pună o pâine mai albă pe masa de mahon, ce rost are să lupte cu morile de vânt? Că vor fi crezut odinioară oamenii în el și în rectitudinea sa morală – nu mai contează. Nici măcar nu e singurul, dacă asta reprezintă o consolare. E doar unul dintre numele răsunătoare care au făcut în România postdecembristă ceea ce spuneam la început: opoziția caprei.