Primul meu contact cu elvețienii de la Eluveitie n-a fost prin intermediul unui CD sau al vreunei piese întâmplător ascultate, ci – slavă mijloacelor moderne de comunicare! – printr-un concert, susținut nu-mi amintesc la care ediţie a festivalurilor de profil: Feuertanz, Hellfest, Gurtenfestival sau Wacken Open Air.
La vremea aceea mai ascultasem, fără să insist și fără să fiu cucerit complet, muzici asemănătoare la trupe înrudite, cum ar fi In Extremo, Xandria, Subway to Sally, Ignis Fatuu, Korpiklaani, Schelmish ori Schandmaul. Punctele de atracţie la Eluveitie au fost (mărturisesc fără precauție, ca un mascul învinovăţit deseori de-a fi afemeiat) cele două fete, instrumentiste & vocaliste: Meri Tadić, vioară, şi Anna Murphy, hurdy gurdy. Băieții care întruchipau carnea şi osatura formației trebuie să fi fost Patrick Kistler, cimpoi și fluiere; Merlin Sutter, tobe; Kay Brem, bas; Ivo Henzi și Siméon Koch, chitări. Fără îndoială, nu lipsea capul și fondatorul grupării, Chrigel Glanzmann, vocalist atroce, din stirpea celor cărora – vorba unui amic al meu mai conservator – „le-a alunecat microfonul în beregată și zbiară să li-l scoată cineva“. Bun interpret la mandolină, chitară acustică, harpă, nai, bodhrán, diferite fluiere, Glanzmann nu e deloc un tip cu educație precară, crescut la marginea societății, ca majoritatea rockerilor de valoare. E drept, nici muzica făcută de gruparea helvetă nu-i rock simplu, fie că e numit death- sau folk-metal.
Asamblată într-o țară și într-un oraș, Winterthur, cu grad înalt de civilizație, Eluveitie nu putea să aibă acele carențe de instruire ce dau farmec unei trupe rock inovative. Farmec, trupa are însă, și nu datorat prezențelor feminine, schimbate de-a lungul celor vreo 15 ani de existență. Calitățile încântătoare curg din alegerea muzicală făcută de Glanzmann & comp. Structura specifică metalelor „grele și foarte grele” (death, thrash, speed) a fost impregnată în adâncime cu firișoare de aur și argint, rezultatul apărând ca un aliaj filigranat, inseparabil și nefuncțional dacă e luat în elemente de sine stătătoare. Combinația e pusă în practică de mai multe trupe, din diferite țări europene, pe al căror teritoriu se afirmă că au trăit celții.
Poporul acesta mitic este revendicat drept strămoș de mulți contemporani, bărbați și femei al căror nivel de instruire nu se reduce la un domeniu anume și a căror inteligență trece de coeficientul mediu.
Suficient de răspândită ca să permită oarecare concluzii, preocuparea celtică traduce o anumită nostalgie a originilor, pe care homo europeus o are tot mai acut în epoca noastră universalistă, ce-i dă sentimentul că e asediat în propria cetate, după milenii de expansiune şi cuceriri.
Dacă lăsăm deoparte muzica în sine, gustată de totuși prea puțini ascultători ca să devină mainstream, am putea detecta în celtomanie o năzuință europeană unificatoare, dincolo de ceea ce azi se cheamă țări sau regiuni lingvistice. Nu-i de mirare că Eluveitie oferă concerte de-a lungul și de-a latul Europei, trecând și-n America de Nord, unde au emigrat destui… celți. Anul viitor, susținându-și noul album, intitulat Evocation II – Pantheon (2017, Nuclear Blast), elvețienii vor poposi în Japonia, după care demarează cucerirea Federației Ruse, începând de la Vladivostok până la Sankt Petersburg, trecând firesc în Ucraina, de unde nu m-ar mira să se oprească la Chișinău (la noi în țară fiind prezenți vara asta, în – unde altundeva? – Timişoara).
Obstinația lui Glanzmann & comp. de a cânta despre celți și miturile lor în chiar limba celtică, cunoscută și sub denumirea gaulish, atinge apogeul pe albumul recent. Incantații, arii sotto voce sau tutti grossi, orchestrații delicioase imaginează ritualul ipotetic, pe care nu m-aș mira să-l fi pus cineva în practică.
La câte păgânisme ne invadează, acesta muzical e doar distractiv…