Un indiciu că Un pas în urma serafimilor a stârnit interesul spectatorilor români e faptul că trailerul oficial a avut în aproape trei săptămâni (6-26 septembrie 2017) pe YouTube aproape 80.000 de vizualizări, 588 thumbs up și 64 thumbs down și zeci de comentarii.
Nu mă pot abține să nu copiez câteva: „În țara în care pupatul de oase a devenit sport olimpic, nu mă așteptam «încă» la un film cu un subiect atât de pseudo-sacru pentru mulțimea habotnică.:)“; „O mizerie de film anticreștin făcut de oameni fără scrupule, biete marionete ale forțelor oculte care vor să compromită cu orice preț Biserica Ortodoxă din simplul motiv că a susținut și susține referendumul pentru modificarea Constituției!“; „Așa ceva nu se întâmplă în seminarii și, chiar dacă se cunosc cazuri, nu e cinstit să fie generalizat“; „Este un film, nu un documentar. Tu când te uiți la Transformers, chiar crezi că sunt roboți care se transformă în mașini?“.
Filmul a făcut 8.060 de spectatori în weekendul de lansare, mult mai mult decât cei 560 de spectatori ai lui Perfect sănătos sau cei 2.139 de spectatori făcuți de Țara moartă tot în primul weekend. E un scor foarte bun, dat fiind că Ana, mon amour, care intrase pe ecrane imediat după premiul de la Berlin, a vândut 8.631 de bilete în primul weekend.
Deci Un pas în urma serafimilor se vinde prin controversa existentă oricum în jurul BOR. Oamenii se așteaptă să vadă un nou motiv de scandal cu Biserica Ortodoxă Română, dar au surpriza să descopere – pe lângă câteva merțane pioase, sacoșe aduse de părinți și mai ales niște dascăli nu tocmai ortodocși – altceva: că filmul e mai mult o poveste de creștere decât un film realist despre corupția din BOR sau cazuri de pedofilie. Corupția și cazurile de pedofilie relatate de presă n-au făcut decât să promoveze filmul. Pentru debutantul Daniel Sandu e vorba despre o poveste personală. De aici avantaje și dezavantaje. O să încep cu dezavantajele, că sunt mai puține. Filmul e prea lung, regizorul-scenarist e prea implicat afectiv ca să simtă lungimile. Lungimea (150 minute) diluează mult din formulă și din intenții. Ăsta e marele lui păcat.
Nu poți judeca filmul pentru ceea ce nu e. Dar ai dreptul să te întrebi care au fost intențiile din spatele ideii de a spune o poveste în mare parte autobiografică. Ce a vrut să spună autorul cu povestea acestor adolescenți seminariști care joacă biliard, fumează, beau, agață fete sau pocnesc petarde în dormitor? Nu e prea clar, dar probabil că nu oricine are acces la credință, deși intră pe ușa din față a religiei, ca elev al seminarului teologic. Preocupat să introducă în poveste cât mai multe pățanii reale (importante pentru el), Sandu ajunge la o poveste dezechilibrată care dă mai multă atenție năzdrăvăniilor de internat și compromisurilor forțate de sistem (mai ales turnătoriilor promovate de preotul diriginte), toate necesare în evoluția internă a eroului – dar în detrimentul credinței, materia primă a viitoarei meserii și cea care putea strânge toate firele acțiunii. Există două-trei scene (reușite) în care eroul își pune sub semnul întrebării credința, dar se pierd printre prea multele distracții necreștine ale vieții de intern. La un moment dat aproape ajungi să uiți unde învață băieții.
Aceste scene au, ce-i drept, farmecul lor, în principal datorită fotogenicilor și talentaților interpreți: Ștefan Iancu (în rol principal), Ali Amir, Alfred Wegeman, Ștefan Mihai, Niko Becker, Ilie Dumitrescu Jr., Cristian Bota, Marian Popescu, Radu Botar. De fapt, acești tineri bine aleși &conduși reprezintă aproape întreaga distribuție, alcătuind o trupă coerentă și vie.
Cel mai pregnant matur din film e interpretat de Vlad Ivanov, de la care lumea se așteaptă acum să fie un fel de omul negru în cinema, dar care are câteva scene de un umor autentic, reușind ca de obicei un antagonist foarte imprevizibil (ăsta e paradoxul: te aștepți de la el să strige, dar nu știi când se va întâmpla asta).
Alt punct de rezistență al filmului e imaginea lui George Dăscălescu. Ea e prima care anunță (de la începutul filmului) îndepărtarea de realismul tradiționalelor filme ale noului val. Dăscălescu combină elegant contrastele cu scenele poetice în care fumul sugerează o lume ruptă de cotidian. Filmarea în Cinemascope îi permite cadre largi și hieratice, în care mulțimea de sutane negre induce și ea ideea de izolare, de univers destinat doar aleșilor.
De fapt, Un pas în urma serafimilor nu e și nu se vrea un film de nișă. Are ceva de film american, de combinație neregulată între film cu și pentru tineri, Full Metal Jacket, Once Upon a Time in America și bildungsroman. Dar îi lipsește morala, o încheiere care să dea sens celorlalte capitole.
Daniel Sandu știe să povestească, deși a avut spaima debutantului că nu va spune tot din prima. Deși scenariul are burți, replicile sunt bine scrise și credibile, iar atenția pentru detalii e evidentă (scenografia și locațiile sunt remarcabile). Pentru un film de debut, Un pas în urma serafimilor bifează aproape toate căsuțele. E un film elegant despre dezvrăjire și despre o anume nostalgie pentru o perioadă definitorie pentru regizor.
Un pas în urma serafimilor – de Daniel Sandu, cu: Ștefan Iancu, Vlad Ivanov, Ali Amir, Alfred Wegeman, Ștefan Mihai, Niko Becker, Ilie Dumitrescu Jr., Cristian Bota, Marian Popescu, Radu Botar.