Interviu  -  Florentina Ciuverca  -  

De altfel, proza lui din Insemnari dintr-un bordel turcesc respira o lentoare a privitorului obisnuit sa-si ia ca ragaz tot timpul din lume. Pentru criticii anglo-saxoni, O Ceallaigh a excelat prin „forta imaginativa”. Nici nu e greu sa dai impresia asta, cind stai in bloc „cu toti nebunii, toti frustratii de pe lumea asta” si grotescul, neprevazutul te trag zilnic de mineca, intr-o Europa de Est a tranzitiilor greu de digerat.

Ai trait de nevoie in Titan sau pur si simplu ca experiment literar, pentru inspiratie?

M-am mutat aici in 2000 si am vrut sa-mi cumpar o casa, pentru ca pina atunci n-am avut o locuinta stabila, unde sa pot munci mai mult la scris. Pur si simplu, simteam nevoia unui loc al meu, in care sa stau singur si sa scriu. In Bucuresti, am venit cu 5.500 de dolari si mi-am cumparat o garsoniera tocmai la etajul 10. Un bloc de pensionari.

Ai avut parte de tot confortul…

Cum sa nu! Ce stil de viata! M-am certat cu asociatiile de locatari, cu vecinii… Iar in carte am bagat tot ce am trait, vazut, auzit pe acolo. Toate povestile.

Deci personajele din cartea ta sint cit se poate de reale. Se pot recunoaste?

Da, bineinteles. Eu sper insa sa nu ajunga vreodata pe acolo cartea mea.

Le-ai dat numele?

Le-am schimbat numele, dar daca ai intilnit vreodata personajele acelea, le recunosti oricind, cu certitudine. Despre ele vorbesc cel mai mult in nuvela In cartier. In 2004 stiam deja ca o sa plec de acolo si mai stiam ca blocul acela a avut ceva special pentru perioada asta prin care trece Romania. Daca ma mut de aici, mi-am spus, nu o sa mai traiesc o experienta identica, dupa un an-doi. Stateam la etajul 10 si imi ploua in casa, iar eu imi ziceam: „E minunat! Am dat 5.500 si va ploua in casa!”. Puneam ligheane pe podea, astupam gauri.

Ce avea special cartierul acela?

Nu stiu exact. A insemnat cinci ani din viata mea. A avut multi oameni nebuni, frustrati, mai ales pensionari frustrati ca nu aveau cu ce trai. A fost o perioada foarte grea, care s-a intins din anii ’90 pina acum, recent. De curind, am trecut prin sectorul trei si vizual e schimbat foarte tare, arata cu totul altfel, mult mai curat, lucrurile se misca mai repede, se fac reparatiile mai rapid. Nu stiu daca ce am vazut e doar o aparenta. Poate daca m-as muta inapoi in Titan, n-as mai fi la fel de optimist.

De doi ani nu mai gusti viata de cartier. Unde te-ai mutat?

Mi-am vindut garsoniera aia si m-am mutat in cartierul 1 mai. Am vrut sa locuiesc mai aproape de centru, sa nu ma chinui 40-50 de minute in autobuz. E o diferenta enorma, e ca si cum m-as fi mutat in alta tara. Nu e un bloc de garsoniere, in primul rind, iar oamenii sint mai relaxati, mai calmi. La posta, la orice oficiu, cind vrei sa platesti ceva, nu mai trebuie sa stai la cozi la fel de lungi. Se vede ca bucurestenii de aici au un pic mai multi bani.

Totusi, nu servesc atit de bine inspiratiei precum cei din Titan…

E adevarat. Nu mai e la fel de extrem. Drept dovada, acum nu mai scriu despre cartier. Poate sint deja terminat ca scriitor din cauza asta (ride).

De ce Romania? Sigur ai mai fost intrebat de o mie de ori…

A fost un fel de accident. Am fost doi ani aici, la inceputul lui ’90, aveam citiva prieteni, am invatat putin limba… Totul a functionat dupa o lege logica. Cu banii pe care i-am avut n-am putut pleca in alta parte. Munceam noaptea in Irlanda ca paznic, locuiam intr-o casa cu mai multi oameni extrem de zgomotosi si nu ma puteam concentra deloc sa scriu. Lots, lots of jobs… Aici munceam part-time, aveam garsoniera mea, nu prea multi bani, dar suficient timp liber. Pur si simplu, aici am putut sa-mi gasesc o casa. Cind am facut o calatorie, mi-a fost simplu sa ma intorc aici, cind n-am avut nici un ban. In Irlanda nu pot sa-mi cumpar casa, totul e foarte scump. Am reusit insa asta aici, am inceput sa traiesc din scris si sa-mi cistig astfel libertatea, si nu vreau sa o pierd. Trebuie sa muncesti vreo 20 de ani in Irlanda numai pentru casa si nu-mi permit sa pierd atita timp. Nu sint atit de multe case in Irlanda pe cit de mare este cererea, desi tara s-a schimbat foarte mult fata de acum citiva ani, cind am plecat de acolo. Aveam 21 de ani si m-am indreptat spre Spania. Toata generatia mea a emigrat atunci in State, in Anglia, Spania, Olanda, pe unde a nimerit, pentru ca nu se traia prea bine. Si am plecat si eu.

Ai muncit si pe un santier? Ilegal?

S-a facut publicitate cu chestia asta, dar eu am muncit acolo doar vreo doua saptamini, in Bucuresti. Nu mai aveam nici un ban, fond zero, de aceea mi-am cautat ceva de lucru. Stii circiuma Fire din Lipscani? Pe acolo e un zid din caramida rosie care avea inainte o tencuiala veche, foarte dura, si am batut cu ciocanul toata ziua sa sparg chestia aia. In fiecare noapte imi scoteam din nas doua bucati de beton si cistigam vreo suta de mii de lei pe zi. N-am vrut sa imprumut de la prieteni. Apoi m-am lasat de asta si m-am angajat la o revista de limba engleza, „Business Review”, eram mai bine platit.

Si in tot acest timp ai scris?

Cam cinci ani a durat la prima carte. Acum mai scriu una, dar n-am terminat-o. O mai las, sa se mai aseze lucrurile, sa am timp sa aleg dintre povestiri. E bine sa ai timp. Am avut noroc ca nu am putut sa public Insemnari dintr-un bordel turcesc dupa doi-trei ani. Ar fi fost o greseala.

De ce?

Pentru ca am avut mai mult timp sa arunc multe ciorne nereusite.

In carte ai adunat experienta din Romania, plus locurile in care ai stat temporar. Te-ai tot mutat pina sa-ti gasesti locul…

Nu am calatorit efectiv, ci am stat intr-o tara si am muncit. M-am mutat des, asta e cuvintul. Nici nu e interesant sa treci pur si simplu ca turist printr-un loc. Imi place sa petrec mai mult timp intr-un loc. De exemplu, acum citiva ani am fost in Cairo, mi-am inchiriat un apartament, am luat cursuri de araba la scoala si am ramas doua luni, ca sa vad cum stau lucrurile pe acolo. In 2001 am fost in Kosovo, aveam un prieten acolo si mi-a aranjat o slujba, intr-o organizatie care ii ajuta pe oameni sa-si construiasca locuinte dupa razboi. Dupa aceea a fost Georgia, in 2002 cred. Am cistigat 1.000 de euro pentru ceva ce am scris. Ma simteam putin nebun dupa doi ani petrecuti aici si voiam sa plec undeva, oriunde. Asa ca am facut putin pe ziaristul pe acolo, pentru un radio din Irlanda si pentru „Playboy” de aici, dar n-am cistigat suficient si a trebuit sa ma intorc in Romania. Am mai locuit prin Spania, Statele Unite, Rusia, Turcia. In State am stat un an jumatate. Aveam o prietena acolo si am plecat sa stau cu ea. Nu era o perioada fericita, in general. America, in general, nu e un loc prea fericit.

Sint de vina spiritul corporatist, consumerismul?

Nu a fost prioritatea mea niciodata sa am o slujba bine platita, asta e sigur. Am vrut pur si simplu sa inteleg lumea asta, intr-un fel, si sa experimentez diferite chestii. Asta a fost dintotdeauna prioritatea mea. Scrisul a devenit din ce in ce mai important pentru mine, pina am ajuns in punctul in care ma gindeam ca ar trebui sa-l iau foarte in serios, chiar daca urma sa nu reusesc. E cea mai mare placere scrisul. Am muncit un pic ca profesor de engleza in Spania si aici, in ’90, ca traducator, dar nu am o cariera. Nu stiu sa fac ceva in mod special. Scrisul, poate.

In calatoriile tale, ti s-au verificat cliseele despre anumite popoare? Cu ce clisee ai ajuns la Bucuresti?

Stiu cu ce clisee am venit aici, dar astea nu conteaza. In orice loc nou in care ma duc, ajung tocmai pentru ca vreau sa scap de prejudecati. Acum doua saptamini, de exemplu, m-am intors din Iran, o tara foarte detestata de multi tocmai din cauza prejudecatilor asupra oamenilor. Dupa atita propaganda, ajungi sa cunosti oamenii si sa-ti dai seama ca sint absolut normali. Mai normali decit te astepti. Toti imi spuneau: „Sint periculosi, esti nebun!” bla, bla, bla. Dar oamenii sint foarte frumosi in Iran. Experienta mea acolo a fost minunata.

Criticii din Marea Britanie si Irlanda te laudau pentru forta ta imaginativa extraordinara. Ca roman, am descoperit insa Romania in stare pura, si nu fictiune…

E foarte interesant ce-mi spui cu forta imaginativa. Cred ca a fost socant pentru ei ca am descris chestii socante, ca am fost prea dur, lucruri din astea. Oamenii de aici sint deja familiarizati cu imaginile astea si nu li se pare nimic exagerat, de aceea cauta in carte umorul de situatie, stilul, altceva. Cred ca a fost o carte ciudata pentru irlandezi. Nu e ceva tipic pentru irlandezi, nu e nici o povestire acolo de la ei. A fost challenging pentru ei si poate pe alocuri exagerat, cred. E si fictiune in carte. De exemplu, in calatorie spre Dunare, am descris pur si simplu drumul meu pe acolo. Alte povestiri au o doza mai mare de fantezie. Nu incep niciodata o nuvela cu gindul ca vreau sa iasa intr-un fel la final. Pur si simplu, vreau sa functioneze ca o povestire. Nu e important pentru cititor daca eu am trait ce am scris acolo sau nu. Nu as fi incercat sa scriu vreodata ceva de aici daca ar fi fost doar din perspectiva unui turist, n-ar fi fost interesant.

De aceea chiar te-ai implicat in viata de aici…

Aici e casa mea, aici sint prietenii mei. Nu mi-am programat niciodata sa-i folosesc ca subiecti de roman sau de nuvela. Asa s-a intimplat. Unele personaje ale mele sint semi-fictive, uneori nu mai stiu ce e real in personajele acelea si ce am inventat.

Tot criticii anglo-saxoni au spus ca aduci cu Hemingway si ca poezia ta are ceva din Bukowski. Ei te inspira?

Hemingway, Bukowski, Hamsun, Celine… in scriitura lor am cautat ce e mai bun, ce e original, ceva ce mi-ar putea servi ca punct de plecare sau de sprijin pentru scriitura mea.

Scrii dintr-o suflare sau iti cauti atent forma?

Am facut experimente de stil. Multe. In felul acesta, am umplut cosuri de gunoi intregi. Am scris extrem de mult fata de cit am publicat. Cum am spus, cosuri intregi cu ciorne. E ceva ce face orice scriitor la inceput, pentru ca totul functioneaza mai greu.

Poezie mai scrii?

Nu. Am scris in 2000, cind mi-am luat casa, nu mi-au mai ramas bani de mobila, aveam doar o masa, nici calculator, nimic. Si numai pentru ca am fost foarte strimtorat, m-am apucat sa scriu atunci foarte contondent, sa spun asa. Voiam sa fac ceva narativ, dar am scris poezie. Au fost publicate in Irlanda. Era un experiment, din care am invatat sa fiu econom in scriitura si sa nu folosesc foarte multe cuvinte.

Romana ai invatat-o din mers sau ai luat lectii?

Din mers. Nu prea citesc in romaneste, doar vorbesc. Nici presa n-o citesc, trebuie sa recunosc.

Ai idee despre ce se intimpla acum in literatura romana?

Nu, sint un ignorant, recunosc. In parte e vina mea, in parte cred ca nu s-a scris nimic in literatura romana foarte reusit, pentru ca de obicei ma apuc sa citesc un autor contemporan, rasfoiesc primele pagini si nu-mi spune nimic niciodata. Cred ca a fost o problema in literatura romana pina de curind, si in cinema la fel. Oamenii au avut un fel de frica de a se exprima simplu despre chestii simple, banale. Tot ce a fost scris sau filmat a fost ceva nenatural, exagerat si cred ca s-a intimplat ceva foarte interesant recent in cinematografie. Ma refer la ce fac Cristi Mungiu, Cristi Puiu, Radu Muntean. Prima data cind am vazut intr-un film romanesc o garsoniera ca a mea a fost in Moartea domnului Lazarescu si am fost socat atunci. Criticii s-au revoltat ca de ce se arata blocurile acelea, viata gri, ce o sa creada strainii despre romani. O mie de complexe. Dureaza mult, dupa o dictatura, sa-ti regasesti o stare de confort si de incredere in tine. Cred ca problema a fost rezolvata. Aveam impresia ca romanii nu stiu cum sa construiasca o poveste simpla, adevarata. Si am vazut intr-un timp foarte scurt cinci filme foarte reusite. Din pacate, n-am vazut nici unul din anii ’90, se poate sa se fi facut si atunci filme bune.

Lovitura au dat-o recent filmele de Cannes, ale lui Mungiu si Nemescu…

California nu mi-a placut. Nu a fost nici realist, nici fantastic. Nici comic, nici trist, ci o ciorba din toate astea, plus ca e prea lung. A avut chestia asta despre strainii picati aici, intr-un loc uitat de lume, si atitudinea aceea din anii ’90 de genul „hai sa facem misto de noi, romanii”, haiosi si inapoiati. Faptul ca ceva e facut dupa un fapt real nu inseamna ca e real. Daca ceva e imaginat, dar povestit bine, poate parea perfect real. E facut dupa o reteta, iar ce e povestit nu e natural. Ce a facut Mungiu insa e total diferit. Eu am muncit la subtitrare, deci am vazut filmul mai demult. E minunat filmul! E un exemplu de povestire foarte simpla, cu putine personaje, natural si logic, minunat. Nu stiam ca a fost la Cannes si, cind m-am intors din Georgia, am vazut titlurile: „A cistigat filmul romanesc… „. Whaaat? M-am bucurat foarte tare. Casa de productie a lui Mungiu e chiar aproape de casa mea.

„In general, imi plac scriitorii morti”

Scriitori romani cunosti?

Nu prea cunosc lume. Am stat singur in garsoniera si am scris, nu am intrat in contact cu prea multi. Unul singur am cunoscut, dar mi s-a parut mult prea preocupat de imaginea lui si de ideea de vedeta literara. De aceea, mi-am creat o anume imagine ca scrisul e vazut ca o oportunitate de a-ti face relatii si de a te face cunoscut.

Exista pe piata din Irlanda vreun autor roman?

Cred ca Herta Muller, care a si cistigat un premiu urias in Irlanda, acum 7-8 ani.

Ai simpatii printre autorii contemporani tie, eventual din mediul anglo-saxon?

Nu, in general imi plac scriitorii morti (ride). Scriitorii rusi din secolul XX, apoi Dostoievski, Tolstoi, Turgheniev. Henry Miller dintre americani, Philip Roth. Mai e Celine. Dintre nuvelisti, Raymond Carver. Sint cam rari nuvelistii, eu sint un fel de Charlie Chaplin pentru literatura, fac numai chestii care nu-s la moda.

Aproape toti marii scriitori au inceput cu povestiri…

Si asta e adevarat. N-am insa planuri pentru roman, n-am asemenea ambitii, nu sint construit pentru asta. Mi se pare un defect comercial, si nu artistic. Am vrut inainte de nuvele sa fac un roman scurt despre calatoria mea in Georgia, dar nu mi-a iesit. Chiar anul trecut am scris unul foarte repede, in 2-3 luni, si au fost niste probleme acolo, nu era bine facut. Si mi-am dat seama ca, daca fac o nuvela din roman, totul e rezolvat.

„Nuvelele sint foarte greu de vindut”

Din ce traiesti acum?

Din scris, de vreo doi ani. Nu stiu pentru cit timp, dar din premiile obtinute am luat ceva bani. Nu din vinzari.

Ce critica sau apreciere te-a luat prin surprindere?

Nu ma asteptam deloc la aceasta primire. In primul rind, pentru ca e vorba de nuvele, si nu de roman, iar nuvelele sint foarte greu de vindut. Am avut noroc cu un redactor bun si o editura ca Penguin. Totul a fost neasteptat.

Traducerea in romana ai citit-o? Esti multumit?

Da, sint multumit, mi-a placut ce am citit. Daca as lua pagina cu pagina, probabil as gasi ceva de obiectat la citeva cuvinte, dar in mare, mi se pare ok.

Te-ai fi putut descurca sa traduci singur?

Nu, in nici un caz. Din romana in engleza poate, dar nu invers. Chiar acum traduc Mihail Sebastian, De doua mii de ani. Muncesc incet si din cind in cind, de aceea merge cam greu. Mi se pare o carte minunata si mi-ar placea foarte mult sa-l fi cunoscut. Persoana Sebastian mi se pare fascinanta. Imi place mai mult senzatia de a ma simti aproape de el, chiar daca poate nu va fi publicata traducerea. Nu am vorbit cu vreun editor inca, dar voi incerca.