Un summum de victime. Prin asta respira povestea. Fiecare isi are partea de agonie in Suflete cenusii (Editura Polirom, 2007, traducere din limba franceza de Claudiu Komartin), dar nimeni nu rupe tacerea, nu lupta cu indolenta, nu simte nevoia unei razvratiri. Chiar si criminalul. Timpul picura tiptil, in vreme ce viata acestor personaje pare sa nu tina cont de nimic altceva decit de propriile dorinte de a uita, folosite ca pretexte. Intriga e simpla: exista o crima (micuta Belle de Jour gasita strangulata in apa unui riu) si un plan fals de elucidare a ei.
In jurul acestei victime senine se incurca si descurca itele romanului, in galagia ascunzisurilor isi afunda mustata (murdara de oua moi) procurorul, asasinul recicleaza de la distanta senzatii pierdute, ceilalti fac figuratie si, din cind in cind – cam rar, ce-i drept –, isi pun intrebari.
Datoria morala de a afla adevarul ii revine povestitorului, ale carui doza de lasitate si apartenenta la „sistem”, alaturate blestematului destin (sotia ii moare, la nastere), il duc spre sinucidere, spre capitulare, nu spre lupta.
Cei vii isi omoara timpul cu ignorarea adevarului
Enigmaticul oras V. este, asadar, „animat” doar de departarile oricum tragice ale unui prim razboi mondial si dominat de imaginea Castelului singuratic si planturos (in care se dau verdicte si se curma zile), caci viata nu clocoteste aici, cu siguranta. O stare de incremeneala lasa loc istoriilor care fascineaza si tintuiesc locului toate fiintele nevinovate ce-i trec pragul. Pentru ca fantomele trecutului continua sa bintuie nestingherite, iar asta il enerveaza pe mai marele Destinat (da, acesta e numele stapinului de la Castel), un copil trebuie sa dispara, o tinara sa se sinucida, iar restul, adica cei vii, sa-si omoare timpul cu ignorarea adevarului.
Daca vreti – desi e taman o asociere citadina – e ca atunci cind, intr-un oras (fara farmec bucolic) uitat de lume, toti cei ramasi isi duc zilele in amorteala, ignorind continuu si doar aparent eventualitatea unui alt trai. Povestitorul ne spune cine e autorul crimei, dupa care isi pune pusca la timpla, iar „atmosfera”, deducem, revine la „normal”. Cam romantic si demodat, veti spune, dar romanul are citeva pasaje superbe. Si tare mi-e ca, asa poetica si chiar inofensiva cum pare, micuta victima din poveste e chiar marea victima din afara ei.
„Cind auzeam cintecul colonelului – inca ne gindeam cu totii la Belle de Jour, ne imaginam chipul bestiei care o ucisese –, era ca si cum un burghiu ne-ar fi patruns in creier, incet, dupa ce facuse o gura in craniu. In fond, cintecul lui inrudit cu ouale cerute de judecator, mici lumi degustate la doi pasi de cadavru. Nu intimplator cei doi, Mierck si Mateziev, fara sa se cunoasca dinainte si contemplindu-se reciproc, s-au inteles perfect. Nu e, in definitiv, decit o chestiune de murdarie comuna.” – Philippe Claudel, Suflete cenusii