Am ghinion. N-am un frate in Parlament sa-l conving sa va convinga sa-i lasati lui Voicu Teatrul LUNI. Sa-l pun sa voteze impotriva ONG-urilor balmajite pe care le sustineti si care se lupta habotnic pentru un spatiu deja marca acreditata. In schimb, pot sa le spun tipilor astia din Parlament ca teatru nu e doar cladirea aia mare pe care e un banner cu Burghezul gentilom.
Ca pe Calea Victoriei, intr-un beci, am vazut cele mai percutante spectacole underground si un compus organic de artisti cu virste cuprinse intre 16 si 60 de ani.
Ca au trecut prin beci si „mari monstri sacri” (formula ii apartine unui taximetrist care e fan Rebengiuc – „mare monstru sacru, pacat ca n-are statuie in Cismigiu”) – Coca Bloos, Maia Morgenstern etc. –, dar si debutanti. Ca Teatrul LUNI a reprezentat o comunitate deschisa. Ca Florin Piersic jr. a luat Premiul UNITER pentru cel mai bun actor pentru un spectacol creat acolo jos, la racoare. In Sex, Drugs, Rock and Roll, Piersic jr. se lua la trinta cu personaje la antipod, tatuate pe jocul lui in forta.
Green Hours a demonstrat cum un local, un bar, poate sa devina o locatie culturala, o tinta urbana cu impact indiscutabil, care si-a format si fidelizat un public pe termen lung, lucru care pare o utopie pentru majoritatea teatrelor bucurestene. Spatiul a devenit la fel de important ca spectacolele concepute in el, pentru ca tocmai raportarea indusa de structura lui a reprezentat partea relevanta a montarilor. Teatrul LUNI a generat o relatie face to face actor-spectator, care i-a pus si pe unii, si pe ceilalti, de multe ori, intr-o pozitie incomoda si solicitanta, dar cu atit mai provocatoare. I-a obligat pe actori si pe regizori sa-si gindeasca propunerile in functie de o apropiere care necesita abilitatea de a face priza instant.
Am fi fost mult mai amortiti si blazati
Teatrul LUNI a fost un spatiu propulsiv, productiv si permisiv. Pentru multi artisti a constituit o trambulina. Aici am vazut primul spectacol bucurestean al lui Radu Afrim, No Mom’s Land, din care mi-au ramas scanate pe retina floarea-soarelui si WC-ul, doliul spectral al Adei Milea si debusolarea de copil mare, uitat pe lume, a lui Nicu Mihoc. Tot aici am vazut debutul Anei Margineanu, Deseuri, o montare decupata filmic, in care sprint-ul personajelor si suprapunerea lumilor lor erau excelent relationate. Aici am initiat, impreuna cu Voicu Radescu si Piersic jr., un program – Teatrul de Consum – care, chiar daca incomplet, a facut posibila tisnirea unor spectacole de bar substantial diferite, fiecare insa cu o estetica clar cristalizata, ma gindesc doar la agitatorul Stop the Tempo, in regia Gianinei Carbunariu sau la alveola comica – Kinky ZoOne, regizata de Afrim.
Teatrul LUNI a batatorit un climat underground in absenta caruia multe dintre salturile si sincronizarile teatrului romanesc de astazi ar fi fost imposibile. Fara LUNI am fi fost mult mai amortiti si blazati si am fi resimtit acut lipsa unor guri de aer atit de resuscitante. De aceea acest spatiu, in formula in care este acum, trebuie sa continue sa existe.
PS: Daca ii luati spatiul lui Voicu, o sa scriu la UE pentru ca am un frate europarlamentar. Eram la Paris sa ma intilnesc cu fratele meu care venea de la Bruxelles pentru un summit, de-asta n-am fost la protestul din curte de la Green Hours. Dar data viitoare vin sigur. Si-l aduc si pe frati-miu.