Special FILIT  -  Eli Badica  -  

În primele două zile de festival, la Casa FILIT au avut loc patru evenimente sub umbrela „Scriitori în centru“. Deși toate au fost faine, cu discuții interesante, autori extraordinari și public empatic, am ales să scriu câteva rânduri despre întâlnirea cu scriitorii Dora Pavel, Emmanuel Régniez și Adriaan van Dis, tocmai pentru că mi s-a părut
că a fost una dintre cele mai savuroase.

Joi, 5 octombrie, între orele 18:00-19:30, în corturile din Piața Unirii din Iași s-au găsit pe aceeași scenă o scriitoare română, un autor belgian și unul olandez, moderați de criticul literar Bianca Burța-Cernat. Discuțiile au fost vii, pasionante, ba chiar aprinse pe la jumătatea evenimentului, ceea ce a cucerit sala.

Bianca Burța-Cernat a pregătit întrebări pentru fiecare invitat, făcând un tur de forță de la unul la celălalt. Astfel, s-a vorbit despre cum e să fii femeie în literatură, care este statutul scriitorului tânăr astăzi, cât de mult mai contează vocea scriitorului în zilele noastre, despre ce experiențe scriu invitații, istoria în literatură, marginalizați, violență, nebunia vieții și a ficțiunii, cruzime, terapie prin scris, rolul scrisului ș.a.m.d. Notez, mai jos, câteva dintre cele mai memorabile seturi de întrebări/răspunsuri.

Dora Pavel: „Prin scrisul meu, îmi permit să trăiesc ceea ce n-am trăit în viață“

Bianca Burța-Cernat: Cum e să fii femeie în literatura română contemporană și în literatură, în general?

Dora Pavel: Scriitorul n-are sex. Altfel spus, nu contează sexul unui scriitor. Dacă eu m-aș teme să abordez anumite teme în literatură, atunci nu aș fi scriitor. Ultimul meu roman este despre un personaj gay. Mi-am dorit ca romanele mele să aibă teme majore, fundamentale, să pună în discuție moartea și erotismul. Ele sunt romane de obsesie, romane gotice, psihanalitice. (…) Chiar dacă par fragilă fizic, în scris sunt puternică, poate chiar mai puternică decât un bărbat. Eu am îndrăznit să abordez teme pe care mulți scriitori bărbați n-au putut.

Bianca Burța-Cernat: Care sunt experiențele despre care scrieți în romanele dumneavoastră?

Dora Pavel: Pentru mine, personajul este totul. În momentul în care găsesc protagonistul potrivit, aproa­pe că mă dedublez. Trebuie să intru în pielea lui și să trăiesc aproape fraudulos, adică să nu prea mai trăiesc în realitate, deși ai impresia că familia, cunoscuții, prietenii le fac față acestor probleme, dar, din acel moment, pe mine mă conduce personajul. El exercită o hipnoză asupra mea și uneori am senzația că orice aș face, deși vreau să-l duc într-un anumit loc, într-o anumită direcție, el mă dirijează, el mă stă­pânește, devin cu totul subjugată lui. Însă asta se întâmplă până în momentul în care personajul meu intră în niște situații mai critice; atunci se oprește și îmi cere ajutorul. Altfel, el merge singur, iar eu merg după el. Când mă bagă și pe mine în seamă, mă bucur. E o relație fascinantă. N-am trăit incestul, cri­ma, sinuciderea, relațiile homosexuale etc., dar tocmai de aceea scriu. Viața mea a fost lineară, cuminte. Prin scrisul meu, îmi permit să trăiesc ceea ce n-am trăit în viață.

Emmanuel Régniez: „Limita dintre fantastic și real este fragilă“

Bianca Burța-Cernat: Care cre­deți că este astăzi statutul scriito­rului tânăr, debutant, în Europa? Se modică acesta acum, față de ceea ce știam noi de la școală?

Emmanuel Régniez: Cred că statutul scriitorului de astăzi se modifică, într-adevăr, mai ales în lumea aceasta a noastră, mereu în schimbare. El pune stăpânire pe lume, inventând forme și structuri noi.

Ca să dau un răspuns rapid, aș spune ca modificare la statutul scriitorului, spre deosebire de scriitorul din secolul XX, cum era Sartre sau Malraux, autori anga­jați, plasați oarecum pe un piedestal, care credeau că, dincolo de scrieri, acțiunile pot schimba lu­mea, cred că scriitorul de la începutul secolului XXI este mai puțin un actor și mai mult un spectator al lumii; știm, de exemplu, că unii scriitori au greșit în alegerile lor politice.

Bianca Burța-Cernat: Notați așa: „Poate voi reuși să-mi conving cititorul că nimic nu e mai fantastic și mai nebun decât viața reală“. Ce vreți să spuneți de fapt cu asta?

Emmanuel Régniez: Mă întreb dacă este adevărat. Mi se pare că fantasticul e reprezentat de un tren care ajunge la timp, de un avion care nu întârzie, de faptul de a ne scula dimineața și de a ne culca și de faptul că nu se întâmplă nimic ciudat sau extraordinar în ziua noastră, că avem vieți și zile obișnuite. Sunt atâtea motive care ar putea să ne răstoarne viața! E atât de ușor ca lucrurile să se petreacă rău. Cred că această modificare a perspectivei ne poate arăta cât de extraordinară este viața noastră și cât de fragilă este limita între fantastic și real.

Adriaan van Dis: „Trăim în vremurile potrivite, ne putem găsi inspirația oriunde“

Bianca Burța-Cernat: În lu­mea contemporană, printre expe­rien­țele marginalizării, nu ar tre­bui să trecem și experiența de scriitor? Mai contează vocea scriitorului astăzi, se mai aude? Cât de clar?

Adriaan van Dis: Chiar dacă nimeni nu ascultă și ar trebui să șoptesc, tot aș face-o; uneori, visez că șoapta are efectul unui megafon. E de ajuns să atingi pe cineva prin cuvintele tale. Iar această persoană atinsă, emo­ționată de cuvinte poa­te, la rândul său, să emoționeze pe altcineva. Scriitorul este cineva care aruncă o pietricică într-un iaz și efectul acesteia sunt valurile care apar pe suprafața apei.

Bianca Burța-Cernat: Ce anume din opțiunile dumneavoastră scriitori­cești motivează pre­ferința foarte evidentă pentru istoria contemporană, pentru teme legate de memorie? Mi se pare că în cărțile dvs. istoria se scrie cu majuscule și este personaj.

Adriaan van Dis: Am crescut într-o casă cu refugiați, oameni care au trebuit să plece din coloniile daneze, oameni de culoare, oameni care aveau propriile lor traume. Și acești oameni își spuneau unii altora povești, în fiecare săptămână. Și atunci am învățat că, dacă ai niște amintiri dureroase, le pui într-o poveste și astfel poți să suporți durerea. Iar ceea ce am făcut eu a fost să creez povești despre oameni care au amintiri. Iar Europa, în momentul de față, este un laborator în continuă schimbare. Sunt refugiați, sunt oameni veniți din Africa, care vin cu amintirile și poveștile lor. Și nu mă interesează doar persoanele care sunt marginalizate, ci și cei care exersează violența asupra altora, vreau să mă pun și în mintea lor, dar și a celor care sunt victime. Pentru un scriitor, trăim în vremurile potrivite, se întâmplă foarte multe lucruri, ne pu­tem găsi inspirația oriunde.

La începutul materialului, afirmam că la un moment dat spiritele s-au aprins. De „vină“ a fost o afir­mație a scriitorului belgian, Emmanuel Régniez, care a spus că „literatura nu e bună pentru nimic“. Dora Pavel a reacționat prompt și i-a cerut să dezvolte, căci, mărturisea aceasta, „pe mine mă ajută să scriu ficțiune. Când scriu despre moarte, mi-e mai puțin frică de ea“. Régniez a răspuns, desigur: „eu cred că literatura nu poate schimba lumea. Ne poate ajuta pe noi, ca persoane, putem deveni mai com­plecși, dar nu putem schimba nimic din ororile lumii acesteia“. Firește, a intrat repede în joc și Adriaan van Dis, pregătit cu exemple în care literatura a avut un rezultat concret – „cum ar fi literatura lui Dickens, care a avut un impact asupra socie­tății“. La rândul său, Régniez a replicat că „80% dintre oamenii planetei trăiesc foarte bine fără literatură“. În cele din urmă, au căzut de acord că până și cei care nu citesc spun povești la gura sobei. „În regulă, atunci noi suntem singurii nebuni care le și scriu“, a încheiat Régniez.

Seara a continuat dinamic și după acest episod pasionant, iar la final publicul i-a răsplătit pe autori cu aplauze prelungi.