La primul eveniment organizat sub umbrela FILIT, Steinar Lone povestește că lupta traducătorilor nu este doar cu editurile, ci adesea cu percepția oamenilor, chiar și a profesioniștilor din breasla lor, asupra artei traducerii.
Cei 30 de oameni care au umplut foaierul Casei Pogor îl aplaudă, iar de la masă cei șase colegi ai săi dau aprobator din cap. Bruno Mazzoni, Anita Nastacia Bernacchia, care traduc literatură română în italiană, Gabriella Koszta, în maghiară, Aleš Mustar, în slovenă, Enrique Nogueras, în portugheză, Christian Santacroce, în spaniolă, au discutat timp de două ore despre provocările traducerii din limba română.
Deși tipologiile țărilor în care sunt traduse volumele scriitorilor români diferă, de la piața de carte la preferințele editurilor sau ale publicului, problemele expuse de traducători au luat un caracter general. Editurile vor prefera întotdeauna proza poeziei, chiar dacă în rândul cititorilor ar exista un interes pentru versuri de Eminescu. „Dacă tipărești o carte și nu intră într-o librărie e ca și cum n-ai fi tradus-o. Însă, din păcate, criteriile de selecție sunt de fiecare dată în mâna unei comisii care se schimbă o dată pe an. Sper că pe viitor lucrurile vor fi gândite un pic mai bine și cărțile să fie publicate la edituri care să fie chiar prezente pe piață“, a spus Bruno Mazzoni.
Acesta a descris viața traducătorilor ca fiind una la fel de complexă ca a scriitorilor – fiind multe momente în care se confruntă cu texte simplu de tradus, care nu forțează limba și care curg într-o formă mai melodioasă. „Probabil că scrisul noaptea pe care îl practica Eliade face ca limba să fie mai simplă, iar scrisul de dimineață cum face Mircea Cărtărescu face limba mai dificilă. Glumesc, desigur, dar sunt autori care se traduc mai simplu, în timp ce alții te îndeamnă la un fel de sfidare, iar această sfidare te provoacă să te depășești pe tine însuți“, a mai spus el.
Pe urmele glasului traducătorului
Acesta a vorbit și despre vocea traducătorului, care nu poate să rămână la fel când schimbi cartea și autorul – de obicei cineva care traduce „ar trebui să asculte care e glasul autorului și să încerce toate străzile pentru a găsi o traducere adecvată“. Christian Santacroce a explicat că tonul lui Cioran este atât de liric, încât ajunge în situația în care simte că este cazul să traducă poezia în proză. Aleš Mustar a prezentat o situație din Slovenia unde cărțile sunt împrumutate din biblioteci, există un sistem de urmărire a acestui proces, iar traducătorii primesc bani în urma acestor împrumuturi. „Cărțile sunt scumpe și tirajele mici, dar există o creștere foarte mare pentru traducerile din limba română, sunt împrumutate mult. Și, oricum, traducerile grele sunt cele care aduc și cea mai mare satisfacție“, crede acesta.
Gabriella Koszta povestește cum, plecată de 40 de ani din România și fără a ști bine limba română în acel moment, s-a îndreptat spre munca de traducător în Ungaria deoarece nimeni nu vorbea românește și îi lipsea literatura de aici. „Am ajuns la concluzia că decât să tot încerc să explic cum este limba și cultura română, mai bine traduc literatură. Pot să vă spun că nu eu am ales literatura, ci ea m-a ales pe mine“, spune ea. Ca să își dea seama cum sună cel mai bine o traducere, mereu citește cu voce tare la sfârșit întreaga lucrare: „am controlat dacă textul are răsuflarea firească și în limba lui țintă, pentru că sunt multe traduceri care sunt bune, dar care nu au o răsuflare sufletească, se citesc greu și astfel nu au nici un fel de efect“.