„M-a întrebat cineva: «Ce-ar trebui să înțeleagă din asta copiii de la școală?». Ei bine, eu cred că poezia nu este pentru copii. Este o experiență personală, pe care o ai la o anumită vârstă. Eu sunt mai radical.“ Vocea poetului Răzvan Țupa răspunde instigărilor moderatorului Cezar Paul-Bădescu și ridică puțin perdeaua de liniște care s-a coborât peste Casa „Dosoftei“ miercuri, începând cu 16.00, pentru a-i lăsa pe cei doi invitați, poeta de origine americană Tara Skurtu și poetul Răzvan Țupa să dea startul unei sesiuni de lectură.
Dacă nu ești familiarizat cu cei doi scriitori, Cezar Paul-Bădescu are grijă să te facă în numai câteva minute să simți că-i cunoști destul încât să-ți permiți să-i întrebi fără vreo jenă tot ce-ai vrea să afli. Știi despre Tara c-a venit din America, s-a căsătorit cu un român și-a rămas aici pentru o vreme. Dacă vrei să iei locul unui taximetrist în mașina căruia intră – și care, după spusele scriitoarei, o întreabă mereu „De unde ești“ și, cu o încruntare ușoară a sprâncenelor, „Ce cauți aici?“ –, răspunsul la întrebări nu poate fi mai simplu decât că, deși n-a căutat, a găsit iubire sub mai multe forme; așa că a rămas. Răzvan Țupa n-are cum să nu-ți placă; măcar dintr-o solidaritate inevitabilă, când începe să-și citească versurile și, spunând de ce urâm literatura obligatorie, te face să te regăsești. Atunci, cu simpatia pe care-o ai față de un om abia întâlnit, împreună cu care poți deja urî același lucru, îl privești și-l asculți mai departe. Lectura Tarei e frumoasă; dureroasă pe alocuri în frumusețea ei de a rotunji cuvintele și care, la o primă ascultare, nu te-ar lăsa să crezi că un lucru care sună astfel ar putea să fie de fapt un adevăr neplăcut despre realitate. Dar este. „Poezia este însă singurul lucru, știți, care mă face să nu mai fiu anxioasă. Poezia nu mă neliniștește.“
Tot ca o de barcă de salvare pare să fie poezia și pentru Teodora Coman, care împreună cu Vlad Drăgoi a ajuns să-și citească versurile joi, în cea de-a doua zi a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere, în același loc, la aceeași oră. Radu Vancu, mai mult prieten al celor doi decât moderator al unui eveniment, știe cum să-i iscodească, le cunoaște cele mai mari calități, dar intuiește și care ar fi originile celor mai mari complexe ale celor doi. Atât lectura Teodorei, cât și felul în care contrează aproape fiecare întrebare din public te amuză și șochează în același timp și-ajungi să te întrebi: „Cum o fi încăpând toată mizantropia și tot acest amalgam uriaș de nemulțumiri într-un corp atât de mic și firav, ca de fetiță?“.
Ce m-a atras la această incursiune în Casa Poeziei a fost însă contrastul major dintre cei doi invitați. Dacă poezia și lectura Teodorei te-au făcut să te simți mic, sensibil, fragil și te-au surprins înghesuindu-le pe toate acestea într-o armură puternică, cea a lui Vlad Drăgoi, scrisă cu o sinceritate și-o lejeritate dezarmantă, căreia chiar n-ai avea ce să-i reproșezi (nici să fii cârcotaș), te face să râzi și te scutură de toate subînțelesurile și greutățile versurilor pe care le-ai adunat, cu minute în urmă, în cârcă. Zâmbești, te relaxezi, te uiți la Vlad Drăgoi, și-ți imaginezi că nu țiganului, ci ție ți-a spus – „tu fii liniștit, vezi-ți de treabă/ și fă raliu în continuare, fă țigane raliu pe coridoarele din/ mall, că zilele ai văzut și tu cum sunt, mai mult rele decât bune,/ și bucuriile, când abia le vezi și poți să zici că au venit, fix atunci/ ele pleacă“.