Mi-am propus sa scriu astazi despre acest subiect pentru ca am ramas placut surprins sa aflu ca foarte multi cei apropiati virstei mele iau in serios aceasta problema; pentru ca admitem cu totii, la fel cum acceptam incalzirea globala, manelele in miez de noapte sau calitatea jalnica a serviciilor din Romania, ca sintem bombardati zilnic, de pe ecran, cu violuri si crime la kilogram.
Televiziunile stiu sa lucreze, foarte bine, cu ipocrizia publicului tinta. O arata un sondaj de opinie ce mi-a ramas pe retina, in care am asociat doua raspunsuri total incongruente, dar care sintetizeaza indirect „reteta succesului” pentru astfel de programe. Intrebati fiind daca ei considera nociva prezenta violentei in programele TV, o majoritate covirsitoare de indivizi au raspuns afirmativ; aceeasi majoritate se regaseste insa tot cu un „da” hotarit si in raspunsul la intrebarea: „Va uitati la programe care contin violenta?”. Mai pe romaneste spus, romanii adora injuraturile din talk-show-uri sau crimele din jurnalele de stiri, dar se declara, perfect catavencian, impotriva prezentei lor pe micul ecran. Raspunsul imi aminteste de pledoaria pe care o veche cunostinta o facea revistei „Playboy”: respectivul imi spunea, pe un tot cit se poate de serios, ca el cumpara aceasta publicatie „pentru interviurile excelente” din interiorul copertilor si nu, fereasca…!, pentru alte chestiuni „arzatoare” de pe-acolo.
Drept urmare, avind un public care „condamna” violenta cu minie proletara, dar care sta pironit in fata Stirilor de la ora 5, televiziunile romanesti reactioneaza la stimuli mai ceva ca broasca la disectie: ele difuzeaza, zilnic, cam o ora de agresiuni verbale sau fizice in jurnale. Povestea cea mai elocventa, care arata succesul acestui trend, este cea a emisiunilor pentru copii. Un studiu comandat la inceputul anului de Consiliul National al Audiovizualului releva ca posturile TV dedicate pustimii difuzeaza, in medie, 1,1 scene violente pe minut. Si, drept bomboana pe tort, monitorizarea CNA scoate la iveala faptul ca frecventa lor creste in timpul saptaminii, dimineata, cind parintii sint la munca, si scade in weekend, atunci cind copiii nu sint singuri acasa.
Cu alte cuvinte, televizualul romanesc stie sa „pregateasca” inca de la virste fragede publicul: „antrenamentul” se face cu violenta fictiva, „jocul” de mai tirziu aduce in scena violenta reala. Iar personajele care se omoara prin benzi desenate japoneze devin, peste citiva ani, cit se poate de reale. Din lumea bidimensionala de la Jetix se naste gustul tridimensional al singelui de la OTV.