Rubrici  -  Andrei Craciun  -  Scrisoare către Daniil Harms  -  

Cartea Mi se spune capucin (traducere din limba rusă și note de Emil Iordache) a fost publicată la Editura Polirom în anul 2017.

Scumpe domnule Daniil Harms, vin în fața dumneavoastră cu o mărturisire care mă îngrozește: îmi erați cu desăvârșire străin. Auzeam numele dumneavoastră în dreapta, dar și în stânga, dar nu vă citisem. De câte ori precedentul Harms apărea în dialog, tăceam înțelept. Nu vă citisem.

Apoi s-a întâmplat prima ti­nerețe și în prima tinerețe am scris o carte de nuvele foarte scur­te intitulată Pălăria albastră și alte povestiri. Erau cumva absur­de, îmi ucideam personajele secundare cu voluptate. Nu m-am bucurat de prea multe cronici, fiindcă a fost publicată la o editură mică dintr-o țară și mai mică, cu un orizont limitat.

Dar în puținele cronici, ei, criticii mei, îmi descopereau o filia­ție harmsiană, ca să nu spun de-a dreptul că eram acuzat că v-aș fi citit mai mult decât s-ar fi cuvenit. Am zâmbit la o așa acuzație și am tăcut și mai mult.

Apoi, o revistă care poartă chiar un nume inspirat din opera dumneavoastră a decretat că anu­me Pălăria mea a fost cea mai bu­nă carte de povestiri scurte a unui an trecut. M-am bucurat și am tăcut și mai mult.

Când am găsit Mi se spune capucin într-o librărie m-am repezit cu volumul dumneavoastră către casa de marcat, într-o stare de încântare vecină cu nebunia. V-am citit într-o singură noapte. Dar ce noapte!

Neg toate acuzațiile: nu eram harmsian, nici măcar fără să știu. Ceea ce nu înseamnă că nu m-ați marcat.

Scumpe domnule Daniil Harms, găsesc în umorul dumneavoastră dezinhibat o critică majoră la adre­sa stupizeniei regimului sovietic și, mai departe, la adresa tuturor totalitarismelor.

Felul în care vă tăiați frazele și ne lăsați oameni fără ochi și fă­ră urechi, fără păr, fără mâini, fără pântece și fără spinare mi-a smuls urlete de fericire.

Scumpe domnule Harms, teatrul dumneavoastră… îl găsesc de nejucat, de neprivit! Ați ajuns mai departe decât Ionescu sau Beckett, fiindcă ați avut înțelepciu­nea de a nu vă fixa nici o graniță.

Aflu dintr-o biografie că ați fost un dandy, rusesc, dar tot dandy – întocmai ca Esenin, sunt informat, iar informația mă surprinde nepregătit. Un spirit european, așadar mai degrabă liber – iată o minune (a câta?) a literaturii ruse.

Scumpe domnule Daniil Harms, mi-ar fi plăcut să vă întâlnesc și să avem o vorbă despre începutul unei frumoase zile de vară. Dar și despre Pakin și Rakunin, dar și despre Elizaveta Bam.

Scumpe domnule Daniil Harms, sufletele mici care ies din oamenii abia uciși – ce minune să citesc așa ceva!

V-au ucis internându-vă la psi­hiatrie, v-au lăsat să muriți de ina­niție – ce orori! Să știți că nu alt­fel se comportă puterea cu scriitori incomozi și acum, târziu, în secolul XXI. Criminalii și-au mai rafinat metodele, dar esența rămâ­ne – da, ea rămâne.

Dar dumneavoastră, scumpe domnule Daniil Harms, nu ați fost un nebun, felul în care călătoreați – tridimensional – în sufletul omului nu este semnul unei alienări mintale, ci dimpotrivă, al unei minți dinaintea timpului său.

Încă sunteți înaintea timpului nostru, scumpe domnule Daniil Harms, așa că nu-mi rămâne ni­mic mai bun de făcut decât să vă urmez, iar și iar și iar, chiar dacă nicăieri nu vom ajunge împreună.

Aveți de-acum în mine un prieten – cu care bineînțeles că nu aveți ce să faceți. Dar totuși un prieten.