Piatra a fost aruncata, asa cum aruncata a ramas cu vreun an in urma, cind un alt autor, ce se pretindea editor al corespondentei dintre Celibidache si Eugen Trancu-Iasi, vorbea in dodii de simpatiile legionare ale dirijorului. Este adevarat ca perioada berlineza a lui Sergiu Celibidache din anii razboiului mondial a ramas, pina nu de mult, total necunoscuta muzicologilor. Se stia ca ea corespundea epocii in care Celibidache a fost student la Conservatorul din Berlin. In ultimii sai ani la Munchen, Celibidache povestea el insusi ca a fost epoca in care a invatat mare parte din repertoriul ce avea sa contribuie la celebritatea lui si, cumva in aparare, ca nu a condus nicio-data o orchestra germana in orase ocupate sau din zona frontului.
Intrebarile despre aceasta perioada i-au framintat nu doar pe muzicologi, dar si pe altii, unii din cercul de admiratori ai dirijorului. In anii munchenezi, citiva dintre ei l-au urmat pretutindeni pe Sergiu Celibidache, de la lectiile de dirijorat pina la turneele din Spania sau Extremul Orient. Ocazie de a inregistra pe ascuns fiecare dintre concertele Maestrului, uneori si repetitiile ce le-au precedat, constituind astfel o arhiva ad-hoc, pretioasa dat fiind refuzul general opus de dirijor fata de inregistrarile pe disc si manipularea ulterioara a concertelor editate in editia Celibidache.
Din aceasta categorie de admiratori facea parte si o prietena, stinsa din viata tragic zilele trecute, Gertie Bauer, aproape intreaga ei existenta matura editoare stiintifica la Universitatea din Gottingen. Am discutat de multe ori cu ea despre perioada si documentele din arhivele berlineze, aproape deloc verificate. In ultimele ei luni de viata, Gertie Bauer a decis sa intreprinda citeva sondaje in aceste arhive, in care se stia ca exista lucruri relevante despre formatia de dirijor si compozitor a lui Sergiu Celibidache. Cercetarile le-a efectuat, alaturindu-si ca ajutor o figura mai tinara din cercul de admiratori ai dirijorului, pe belgianul Geert Vermeire.
In presa postbelica s-a scris, intre altele, ca Sergiu Celibidache a preluat Filarmonica din Berlin in 1945, fara nici o experienta dirijorala. Daca nu a dirijat inexistenta orchestra simfonica din Berlin, ce a dirijat totusi? Celibidache s-a inscris oficial la Conservatorul superior de stat din Berlin in aprilie 1939 si l-a absolvit in toamna anului 1944. Un raspuns il ofera documentele din arhiva scolii; impreuna cu alti studenti de la clasa de dirijat a profesorului Walter Gmeindl, Celibidache a condus Orchestra Conservatorului. Documentatia consultata de Gertie Bauer atesta un prim concert comun desfasurat la 18 decembrie 1941, cind dirija Concertul pentru doua piane si orchestra de Mozart, KV 365. In aceeasi serie de concerte, dedicata aniversarii a 150 de ani de la moartea lui Mozart, la 18 februarie 1942, dirija Concertul pentru pian KV 466. La 10 iulie 1942, revenea pe scena, dirijind doua arii ale Constantei din Rapirea din Serai. Ulterior, la 10 decembrie 1942, dirija Piesa de concert pentru pian si orchestra de Schumann. Afisele pastrate in arhiva Conservatorului il arata din nou ca dirijor la 20 ianuarie 1943, intr-o seara de opera, conducind Betivanul pedepsit de Gluck, iar in acelasi an la 16 martie, Quintetul din primul act al Flautului fermecat. Citeva zile mai devreme, la 13 martie, impartise cu alti elevi dirijatul oratoriului Anotimpurile de Haydn, lui Celibidache revenindu-i Toamna. Celibidache mai apare la pupitrul orchestrei Conservatorului intr-un concert coral, la 13 iulie 1943, dirijind piese de Bach, primul cor al Cantatei No. 110 si Suita pentru orchestra No. 4 in re major. La 30 iulie 1943, din nou intr-o seara de opera, conducea Bastien si Bastienne, opera de tinerete a lui Mozart.
Exista si alte marturii importante, edite astazi, despre experienta dirijorala acumulata de Sergiu Celibidache in anii 1941-’42, la pupitrul unei orchestre berlineze, Orchester Berliner Musikfreunde. Pe linga repertoriul clasic si romantic timpuriu, scrie o cercetatoare care i-a dedicat un articol special, Celibidache a dirijat in octombrie 1942 si Divertismentul romanesc de Sabin Dragoi. Iar documentatia video pastrata din anii celui de-al doilea razboi mondial il arata si intr-o repetitie cu opera Rigoletto de Verdi.
Gertie Bauer nu a apucat sa-si finalizeze cercetarile, nici sa schiteze articolul pe care voia sa-l dedice perioadei berlineze a lui Sergiu Celibidache. Cert este ca sursele sint mai numeroase decit se poate banui si este de asteptat ca o monografie sa le reuneasca analitic si in ansamblul lor.