Nu am nostalgia acestei masini pentru ca, din pacate, eu am fost formatat pe Dacie de foarte mic (ati putea zice ca sufar de sindromul Nanca). Ceva asemanari exista intre Trabant si Dacie: produse pe patent occidental, dar prelucrate in estul comunist; masini pe care aproape oricine le poate deschide si repara (un fel de What You See Is What You Get); masini adaptabile nevoilor unei societati, deci maleabile. Trabantul a reusit, in schimb, sa creeze o comunitate in jurul lui: una de utilizatori si programatori ai masinii. Comunitate construita pe principiul egalitatii si al solidaritatii. De cite ori n-ati vazut trabantistii (opriti pe marginea autostrazii) care se ajuta intre ei cu o piesa, o roata sau pur si simplu cu un sfat bine tintit? Si mai ales modul lor inocent de a se saluta cu farurile in trafic. Si, ca orice geeks ai unei tehnologii pe cale de disparitie, cu cit farmec se autoironizeaza. (De ce nu are Trabantul centuri de siguranta? Pentru ca ar putea fi confundat prea usor cu un rucsac.) Trabantul e copyleft, n-a mai ramas nimic din patentul originar/original. E masina pe care proprietarul o re-aranjeaza dupa chef. Ca si cum ar rescrie liniile de cod care nu-i convin. Si nici nu se mai poate altfel, caci linia de productie s-a inchis si in locul ei a revenit Volkswagen Polo burghezo-boem. Trabantul era pur si simplu proletaro-boem si, prin asta, subversiv.
Nu a disparut de tot. Il mai regasim pe unele strazi din orase de provincie sau in videoclipurile atit de cool ale unor formatii atit de varza. Sau in vreun articol de pe Wikipedia: http://en.wikipedia.org/wiki/Trabant. Masina-paradox (construita din material reciclabil, dar care polueaza intens), pentru multi era imaginea diversitatii si a unei egalitati de sanse. O masina complet stingista. Aveam un trabantist in bloc care reusea sa ne strice fiecare zi de simbata cu pasiunea lui de a-si porni masina pe la 9 dimineata si a o tine asa cam pina la 12. O folosea rar, si atunci cu mare rusine. Intr-o zi am inspectat problema: masina nu avea pedale, totul se facea la manete. Da, si trabantistul meu avea un picior de lemn, deci lucrurile se legau. Am batut cartierul in cautarea prietenilor lui cu Trabant. Toate masinile erau pe manete, toti trabantistii erau, de fapt, handicapati. Singurul lor mod de a ajunge in rindul lumii, asa cum era acea lume, confuza si redusa, a fost sa-si cumpere un Trabant, o masina care se poate adapta indivizilor cu deficiente. Dacia suverana nu putea fi transformata, des-seriata. Dar Trabantul, din doua contacte schimbate si o teava, dintr-o piedica devenea un avantaj al celor dezavantajati.
Nu am nostalgia Trabantului. Nu poti sa ai nostalgia unui bun colectiv, pe care doar creativitatea si solidaritatea unor indivizi inca il mai tin in viata. Acum poti sa-l cumperi in schimbul a citeva grame de iarba. Un Trabant e cit o bursa de student. Dar in spatele lui se intind 50 de ani de anti-sistem zgomotos si tacit.