Programat în perioada 5-12 octombrie, Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr (FITPTI), organizat de Teatrul pentru Copii și Tineret „Luceafărul“ din Iași, a avut și anul acesta, la cea de-a X-a ediție a sa, un prolog ca o repetiție generală pentru introspecție sufletească și mentală, meditație pe marginea unor subiecte fierbinți ale lumii în care trăim, pentru maratonul de spectacole de teatru ce urma să vină.
Astfel, pe 30 octombrie, organizatorii au pregătit pentru public două premiere absolute pentru România: vernisajul expoziției care a reprezentat țara noastră la Bienala de la Veneția, în 2016, Selfie Automaton, și un spectacol al celebrei companii americane de teatru a lui Peter Schumann, Bread and Puppet Theater.
Fiecare din cele două premiere din prologul FITPTI are ceva special, te lasă cu întrebări la care nu găsești un răspuns exact, te împinge să te uiți mai bine în jurul tău, în viața ta, la oamenii cu care interacționezi sau la cei care te conduc, să te întorci la origini și să vrei să îți afli traseul prin lume.
Cei care au acceptat să fie parte din acest prolog au plecat din Teatrul „Luceafărul“ cu multe gânduri și cu o nerăbdare aproape copilărească de a intra în sălile de spectacol, în zilele următoare, pentru a-și îmbogăți colecția de semnificații, mai ales că selecționerul Festivalului, criticul de teatru Oltița Cîntec, a venit și în 2017 cu o tematică extrem de generoasă, Orizonturi.
Selfie Automaton – o poezie socială întruchipată de marionete
Selfie Automaton, o expoziție sub forma unui spectacol predefinit, cu marionete automatizate, scenarii blocate și un rol liber, rezervat vizitatorului, este un proiectul semnat de Tiberiu Bucșa, Gál Orsolya, Stathis Markopoulos, Adrian Aramă, Oana Matei și Andrei Durloi.
Selfie Automaton constă în șapte automate mecanice, formate din 42 de marionete – 38 umane și 5 animale fantastice.
Caricaturi umane, animale fantastice, ouă de aur și cutiuțe muzicale asamblate în scene predefinite care plasează vizitatorul pe scenă, în diferite ipostaze, în maestru păpușar și marionetă în același timp, i-au întâmpinat pe ieșeni în foaierul Teatrului „Luceafărul“ din Iași, după ce mai făcuseră același lucru la Veneția și, apoi, la Utrecht.
Autorii propun, prin intermediul Selfie Automaton, o scanare a relațiilor sociale, a stereotipurilor și dorințelor umane, solicitând imaginația utilizatorului și încurajându-i atât spiritul ludic, cât și nevoia de introspecție.
Deși marionetele sunt personajele principale, ele nu sunt la fel de vii și libere să se exprime ca în lumea spectacolului, unde devin „conștiente“, ci stau, într-o tăcere și o nemișcare desăvârșite, în așteptarea manipulatorului, a vizitatorului, pentru a-i scormoni curiozitatea și a-l lăsa să-i scormonească, la rândul său, mecanismele.
Cei care vizitează expoziția sunt întâmpinați, așadar, de instalațiile mecanice grupate în Dansul în cerc, Banchetul, Comisia, Umblătorul pe sârmă și pot interacționa cu acestea, amintindu-și de jocurile copilăriei, fără a renunța la luciditatea adultului, necesară pentru depistarea înțelesurilor și interconectarea cu marionetele.
După ce te apropii de exponate, începi să recunoști în marionete exact ceea ce au proiectat artiștii creatori în ele: „un muzicant“, „un petrecăreț“, „un ascultător“, „cel care le știe pe toate“, „alt ascultător“, „un mâncău“, „un adormit“, „un fumător sceptic“, „cel care se uită în gol“, „cel care explică tot timpul“, „un glumeț pisălog“, „cineva are o dilemă“, „un cuplu bizar“, „cei cu două fețe“, „cel care hrănește câinele“, „unul care argumentează cu pumnul în masă“, „unul care spune mereu da“, „unul care te arată cu degetul“, „unul obosit de atâtea discuții“, „unul care aplaudă orice inițiativă“, „unul care spune mereu nu“, „un gânditor nehotărât“, „peștele mort“.
Cum la inaugurarea expoziției în cadrul prologului Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr au fost prezenți și trei dintre semnatarii proiectului Selfie Automaton, Tiberiu Bucșa, Gál Orsolya și Stathis Markopoulos, vizitatorii au putut să le pună întrebări și față în față sau să le împărtășească impresii.
În discuția pe care am avut-o cu arhitectul Tiberiu Bucșa, acesta îmi spunea: „De ce Selfie Automaton? Dacă ne uităm la imaginile de ceramică dintr-un cimitir sau la fotografiile de familie mai vechi făcute într-un studio, autoportretul a fost de multe ori în istorie o formă de minciună. Întotdeauna ne-am pus în situații care nu ne caracterizează. De obicei, fundalul selfie-ului e o realitate idilizată. Noi încercăm, poate de aceea, să naștem întrebarea dacă nu e mai bine să ne uităm ce e în jurul nostru cu adevărat, nu ce vrem să vedem în acel moment. Selfie e o formă lucidă de a ne uita în jurul nostru, pe lângă acest portret idilizat sau în spatele acestui autoportret idilizat. Și, până la urmă, expoziția în ansamblul său e o colecție de caricaturi, asamblate în diverse scene, caricaturi care ar putea fi oricând parte din noi înșine. E și o invitație la autoreflecție“.
Vizitatorul – manipulator și manipulat
Acționând mânere și pedale, vizitatorul devine, în același timp, manipulator și manipulat, „obiect fără opțiuni, balerină uriașă la o masă de banchet, victimă a unei comisii oarecare sau cerșetor de dorințe“, după cum se spune pe site-ul proiectului.
Nu mică le este mirarea unora dintre cei care au acceptat să fie parte din Selfie Automaton când, în fața lor, o bicicletă pune în mișcare o horă, un ceaun generează un „festin“, o manivelă trezește o comisie, alta învârte un pește de aur sau o pasăre în zbor este prizonieră în afara cuștii sale.
În ceea ce privește reacțiile pe care autorii au reușit să le adune până în prezent de la vizitatorii expoziției, același Tiberiu Bucșa spune: „Noi am stat la Veneția cu expoziția două luni jumătate. Pe scurt, sunt două extreme, cei care văd doar partea de divertisment, vin, se bucură, râd și pleacă veseli, și cei care au interpretat-o ca pe o poezie socială. Am avut reacții foarte sensibile, mai ales din partea publicului de origine germană. Unii chiar au văzut-o ca pe o critică filosofică. Apoi, au fost și cei care percepeau ambele dimensiuni ale expoziției, și cea de divertisment, și cea de poezie socială“.
Teatru și pâine caldă
După întâlnirea cu marionetele din Selfie Automaton, după porția de satiră socială, de joacă de-a păpușarul, spectatorii prezenți la prologul FITPTI au fost invitați în sala de spectacol, într-o atmosferă intimă, pentru că spectacolul s-a desfășurat cu publicul pe scenă, pentru a-i cunoaște pe cei de la Bread and Puppet Theater, compania de teatru inițiată de Peter Schumann, în 1963. Pe scenă urma să se joace Basic byebye cantastoria extravaganza, o poveste însoțită de muzică despre lumea în care trăim, un manifest social și o ședință de psihoterapie în grup, cu lacrimi în ochi și zâmbetul pe buze, în același timp.
Spectacolul este structurat în cinci canta storii, „The Foot“ (Piciorul), „Fire“ (Foc), „Tina“, „Post Apocalypse for ¾ Empire“ (Postapocalipsa Imperiului ¾), „Posibilitarian Slogans“ (Din Arsenalul Posibilitarianist al Sloganelor Beligerante) și ne pictează în simboluri, pe fâșii albe de pânză, ne cântă cu instrumentele unor muzicanți ambulanți, ne picură în urechi cu tonul unor actori care recită în forță realitatea în care trăim, dar pe care de multe ori preferăm să o ignoram.
Peter Schumann Și misiunea socială a teatrului
„Inspirat de apocalipticele, pline de mânie gravuri în lemn de secol XV ale tânărului Dürer, am sculptat «Post Apocalypse for ¾ Empire» iarna trecută, iar Lila Winstead, tipografa noastră, a adăugat colaje întâmplătoare de cuvinte din arhivele imprimeriei Bread&Puppet. Celelalte canta storii, «Tina» și «Possibilitarian Slogans», sunt pe aceeași temă: opoziția la ascensiunea fascistă a capitalismului global, arătând spre cele 1000 de alternative la auto-proclamata autoritate a imperiului militaro-economic. Cele 1000 de alternative sunt 1000 de comunități radicale ale unor fermieri, grădinari și teatre de păpuși, care practică zilnic arta cotidiană a unei economii non-profit, transformând resturile și neglijențele civilizației noastre în material util și spiritual, ajutând susținerea unicei noastre Planete-Mamă“, își rezumă Peter Schumann conceptul care stă la baza spectacolului Basic byebye cantastoria extravaganza.
De altfel, Peter Schumann, fondatorul trupei Bread and Puppet Theatre crede în misiunea socială a teatrului și asta se vede în fiecare replica, în fiecare alegere făcută pentru decoruri, pentru text, pentru tematică.
Dar, chiar dacă teatrul său este unul militant, nu te agresează, nu te obligă să i te supui ideologic, ci să scormonești mai mult după nespusul din spatele întâmplărilor de care te izbești, zi de zi, acasă, la serviciu, pe stradă, în mijloacele de transport în comun, în biserică, la supermarket, în timp ce te uiți la televizor sau mergi să îi votezi pe cei care te vor conduce și manipula, cu acordul tău.
Jocul de-a râsu’-plânsu’ cu rămășițele Planetei-Mamă
Teatrul făcut de Peter Schuman, de altfel premiat de-a lungul timpului cu cele mai importante distincții mondiale, de la Erasmus Prize of Amsterdam la Premiul Obie, mixează muzica, dansul și ludicul buf pentru a reconstrui în imagini și cuvinte fragmente din realitatea în care ne zbatem pentru a supraviețui, manipulați și subjugați de bani, de material, uitând să ne mai bucurăm de lucrurile simple, cum ar fi o bucată de pâine caldă, făcută în casă.
Treptat, cei patru actori din trupa Bread and Puppet Theatre, ajutați de imagini și simboluri în alb și negru sau viu colorate, în culorile pământului și în culoarea sângelui care curge în încăierări și războaie în toată regula, au reușit să creeze o atmosferă de bâlci, de viață trăită programat peste care vine Apocalipsa.
„Fără ezitare, fără finalitate. Ditamai povestea despre mărire și cădere, cu ghid de călătorie pentru cetățeni, către tărâmul făgăduinței. Dat fiind faptul că hegemonia sa se face praf și pulbere, Imperiul ¾ continua să își militarizeze problemele. Praful și pulberea sunt ridicate de copitele cailor nestăpâniți – e vorba de praful și pulberea care se lasă peste o prosperitate mai mult decât evidentă. Încă un război care identifică+bombardează dușmanul, chiar dacă acest dușman e un cortegiu mortuar sau o nuntă, într-o sferă de interes în cea mai mare parte necunoscută și distantă…“
Așa sună un fragment din canta storia „Postapocalipsa Imperiului ¾“, declamat de actorii de la Bread and Puppet pe scena Teatrului „Luceafărul“ din Iași.
Spectatorului nu i-a fost dat să vadă, însă, încrâncenare pe scenă, momentele cu numere muzicale fiind atât de bine integrate în curgerea textului rostit, încât asigură liantul necesar pentru a lega militantismul de latura de divertisment a teatrului.
Și, pentru că Peter Shumann echivalează teatrul cu hrana spirituală, la fiecare reprezentație a trupei sale se servește publicului pâine caldă, coaptă chiar de Shumann. În acest fel, spectatorii sunt hrăniți atât fizic, cât și spiritual, într-o comuniune a spiritualului cu trupescul pe care nu ar trebui să o neglijăm, mai ales în societatea consumistă în care trăim astăzi.
Pâinea caldă nu a lipsit nici la Iași, chiar dacă de data asta au copt-o actorii, nu Peter Schumann însuși. La finalul reprezentației Basic byebye cantastoria extravaganza, cei prezenți au fost invitați de către actori, chiar pe scenă, să servească o bucată de pâine proaspăt coaptă, unsă cu usturoi.
Viață trăită simplu, cu rost, fără angajare politică sau economică, fără vărsarea sângelui nevinovat pentru cauze care nu ne aparțin, întoarcerea la rădăcini, respectul față de tradiție și moștenirea lăsată de cei care au trăit înaintea noastră, îngrijirea memoriei istorice și personale, protestul împotriva uitării sociale, aburii sufletești care ies dintr-o pâine făcută în casă cu dragoste și respect față de natural și natură, toate acestea s-au frământat cu făina adusă din America pentru a coace pâinea și teatrul servit de Bread and Puppet Theatre publicului ieșean, în prologul Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr (FITPTI).