N-am participat niciodată la o conferință de presă mai siderantă ca cea de la Octav, debutul în lungmetrajul de ficțiune al lui Serge Ioan Celebidachi. Filmul beneficiase de o promovare puternică (a fost realizat cu concursul unei liste impresionante de sponsori), deci fusesem avertizată că e „cel mai așteptat film românesc al toamnei“.
Deși regizorul susține că Octav nu e despre tatăl său, nu uiți nici o clipă de Sergiu Celibidache, mai ales că echipa de machiaj a făcut minuni din protagonistul Marcel Iureș, făcându-l să semene uluitor de bine cu originalul. Elementele personale sunt încorporate într-un scenariu mediocru, pe care regizorul a început să-l scrie împreună cu prietenul său din copilărie James Olivier încă de la vârsta de 18 ani. Filmul urmărește un muzician în vârstă pe nume Octav, care după ce recuperează în instanță casa familială (în film, din Câmpulung Muscel) sosește din străinătate cu intenția de a o vinde. Regăsind casa, Octav intră într-o lume nostalgică în care se amestecă momente trăite în copilărie cu scene din realitatea poveștii. Totul e gândit să arate și să sune nostalgic – imaginea realizată de cunoscutul director de imagine italian Blasco Giurato, muzica semnată de celebrul Vladimir Cosma, scenografia lui Călin Papură, interpretările șamd. Octav pare realizat de un om bătrân, care nu mai are contacte cu realitatea (cinematografică, socială șamd) și al cărui talent regizoral, dacă a existat vreodată, s-a dus. Muzica e frumoasă, dar intervine în aproape fiecare scenă. Scenariul și regia sunt modeste. Există o oarecare logică în amintirile, din care unele se reiau – vezi moartea mamei – și înțelegi că există o traumă pe care încearcă s-o vindece, dar povestea e lipsită de miză. Octav vine decis să vândă casa și pleacă decis să n-o mai vândă. Înăuntrul acestei scheme simple stau scene inutile cu Octav plimbându-se gânditor prin casă și în jurul ei, scene în care interacționează cu o fetiță cu elan de pionieră care vrea să-l ia de bărbat (!) sau cu membri ai familiei – când nu-i urmărește din afară (atunci copilul Octav e interpretat de Eric Aradits). Una dintre cele mai penibile scene e cea în care Octav și prietenul lui din copilărie (Victor Rebengiuc) se joacă cu trenulețul electric.
Lipsiți de indicații corecte, actorii joacă artificial, în frunte cu Marcel Iureș – oricum absența unei intrigi reale le ratează personajelor ocazia de a fi măcar logice. Folosirea postsincronului întărește aerul vetust. Unele referințe personale sunt introduse stângaci. Despre mama lui Octav ni se spune „poate că a fost înțeleasă mai mult ca artistă decât ca femeie și mamă“, deși mama din film, o femeie nevrotică și care se stinge prematur, nu pare deloc inspirată din mama regizorului, pictorița Ioana Procopie Dumitrescu, care a fugit din România în 1946 cu un avion militar, iar la începutul anilor ’90 le-a strigat lui Ion Iliescu și Adrian Năstase la Paris: „Jos comunismul!“ (detalii care fac din ea un personaj demn de un film).
Vorbe goale și aplauze neverosimil de intense
Deci nu-i suficient să lucrezi cu DoP-ul lui Cinema Paradiso ca să fii un al doilea Giuseppe Tornatore. Acum imaginați-vă cocheta sală din noul ARCUB Gabroveni (finanțat de Primăria Capitalei) pe al cărei ecran numele Primăriei Capitalei e scris cu litere de-o șchioapă. Conferința de presă (la care au fost vreo patru critici de film, restul jurnaliști și bloggeri) a constat în vorbe goale și dintr-o parte, și din cealaltă, punctate de aplauze neverosimil de intense (probabil fuseseră plasați aplaudaci). Parcă am fi asistat la un film de Oscar.
Cortina se deschide. Blasco Giurato (impunător, către adunare): „Am lucrat în toată lumea, dar când am venit în România aveam niște prejudecăți. Filmele românești pe care le văzusem mi-au dat senzația de gri, dar aici am întâlnit cea mai minunată trupă din întreaga mea carieră. Profesioniști extraordinari care-și iubesc munca cu pasiune. Acest film e dovada că încă se pot face filme pentru suflet“. (Aplauze entuziaste.) O jurnalistă de la TVR compară filmul cu Fragii sălbatici, de Ingmar Bergman, și îl numește „film de artă“. Marcel Iureș (șoptit): „Eu cred că a ieșit ceva, a fost în regulă“. Blasco Giurato: „N-am mai întâlnit copii așa extraordinari“. (Aplauze prelungi.) Marcel Iureș (încet, abia se aude): „Când faci un film, intri într-o familie. O familie temporară. Arta asta e conjugată“. Blasco Giurato (cu voce puternică, fermă): „Am întâlnit mari actori care, după ce terminau o scenă, nu mai aveau chef să tragă multe duble, dar și alții, cum era Marcelo Mastroianni, care după fiecare dublă se întorceau în realitate cu ușurință și bucurie. Cred că Eric Aradits are talentul lui Mastroianni“. (Aplauze prelungite.) Marcel Iureș (șoptit, abia se mai aude): „Cred că a ieșit bine“. (Aplauze.) Blogger: „Din punctul meu de vedere, Octav e un film despre nerenunțarea la identitatea noastră, la ceea ce ne definește viața. Pleacă Octav din casa care l-a format senin, împăcat cu sine?“. Marcel Iureș (sfătos & pios): „O să înțeleg mai încolo, dar ce am înțeles din viața mea, ce mai am de făcut, nu știu, urmează. Cred că nu noi tragem linia vieții noastre. Noi ne facem treaba, ne facem datoria și cei care urmează după noi, așa-zisa posteritate, trag concluziile și ne așază ca pe o carte într-o bibliotecă – mai sus, mai jos, mai groasă, mai subțire. Actorul nu are posteritate. Posteritatea mea acum este aici. Asta e… (pauză de efect) V-am răspuns la întrebare?“ (Aplauze furtunoase.)
Blogger (tare și clar): „Centralizarea personajului în cadru într-o anumită simetrie are importanță? Muzica a fost compusă urmând o anumită idee?“. Serge Ioan Celebidachi: „Senzația a fost că facem toți același film. (…) A fost de la început o colaborare unică. Casa asta are și un miros, cum facem să-l redăm printr-o dinamică a imaginii susținute de sunet, să călătorim toți împreună?“. O bloggeriță întreabă care-i faza cu recuperarea casei în instanță. Serge Ioan Celebidachi: „Retrocedarea e alt film, am putea face o comedie despre ea. James a scris filmul în Franța acum 30 de ani, nu am reușit să-l facem acolo, dar nevasta [Adela Vrânceanu Celebidachi] a citit scenariul și a spus: «Hai să-l facem în România!» (…). Acum a devenit un film românesc“.
Adela Vrânceanu Celebidachi: „Cred că filmul va avea succes în România pentru că e un film de calitate, cu un cast excepțional, care are o imagine excepțională și o muzică frumoasă. Avem un film care e oarecum atipic în peisajul românesc, dar care se adresează sufletului. E un film hrană pentru suflet și cred că noi, toți românii, avem nevoie de asta și avem nevoie să vedem un film cu imagini frumoase și cu o Românie frumoasă. În afară rămâne de văzut, dar în România mizăm pe oamenii care au nevoie de încă niște motive pentru a simți din nou sentimentul de mândrie națională“. (Aplauze furtunoase.)
Marcel Iureș (hieratic): „Vedeți, o retrocedare poate provoca și lucruri frumoase, o luptă de 25 sau 27 de ani nu provoacă înjurături pe ecran, nici imprecații. Personajul meu nu-și urăște țara, n-o scuipă.(…) E important… așa zic io, e mai important ce decurge, faptul că se întoarce acasă și-și vede de viață decât să-i înjure pe cei care i-au întârziat această întâmplare a vieții. Ține de un anumit tip de atitudine, de eleganță, de bun-simț. Nu se răstește nici la istoria vieții lui, nici a statului român, merge mai departe… (smerit) Mulțumesc“. (Ropote de aplauze.)
(Cortina cade asupra tabloului.)
Lumea pleacă fericită, la ușă așteaptă niște pungi cu cadouri.
FOTO: Adi Marineci