Immanuel Mifsud este considerat liderul de generație al scriitorilor maltezi contemporani. Autor a 17 cărți, mărturisește că îi place să se simtă mai mult poet decât prozator. S-a apucat de scris la 16 ani și spune că nu a citit nici o carte până la liceu. În numele Tatălui (și al Fiului) a câștigat în 2011 Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, fiind singura lui carte publicată în România, la Editura Polirom. O carte specială, crede el, pe care a început să o scrie a doua zi după înmormântarea tatălui său. Spune că s-ar lăsa de scris de fiecare dată când citește cărțile bune ale altor autori. Chiar și acum, la FILIT, ar fi făcut-o de câteva ori.
Cum ar suna o descriere poetică a scriitorului și omului Immanuel Mifsud?
Cred că sunt ca un tango, foarte melancolic, dar de asemenea foarte pasionat.
Care dintre roluri vă e mai apropiat, cel de poet sau de prozator?
Nu sunt mulțumit niciodată de ceea ce fac, mereu caut ceva diferit. Iar proza îmi dă ocazia să scriu cum poezia nu o face. Există în mine mai mulți Immanueli, iar unul dintre ei este mai înclinat spre poezie, altul spre proză. Dar dacă m-ai întreba ce aș prefera să citesc din cărțile mele, aș spune că pe cele de poezie.
Spuneați că în poeziile pe care le scrieți sunteți mai puțin agresiv.
Așa este. Pentru că atunci când scriu proză abordez teme care nu au mai fost discutate în Malta de alți scriitor. De exemplu, problemele politice uriașe pe care le-am avut în anii ’80, un capitol foarte trist din istoria noastră. Și am fost foarte nervos pe politicieni, pe societate în general, și cred că proza m-a ajutat să scot această furie din mine. Nu îmi place cum este condusă țara mea, așa că în prezent am devenit agresiv până și în poezie.
V-ați gândit să vă mutați din Malta?
Da, dar, din motive pe care nu le-am înțeles, am rămas. Eu scriu doar în malteză și probabil m-am gândit că, odată ce m-aș muta, voi avea probleme ca scriitor. Poate că am fost laș, ar fi trebuit să încerc.
Ce vă înspăimântă cel mai tare ca scriitor?
Îmi este foarte teamă că într-o zi m-aș trezi că nu mai știu să scriu, că nu mai pot face asta, că sunt blocat. Și o altă frică este că aș începe să scriu prost și că oamenii nu vor îndrăzni să mi-o spună. De aceea caut mereu noi provocări, noi moduri de abordare în scrierile mele, să nu intru în zone de confort. Este o teamă constantă. Una dintre multele greșeli pe care le-am făcut în viața mea a fost că de la un punct încolo am început să mă identific prea mult cu a fi scriitor, mai mult decât cu a fi om. Așa că, dacă mă opresc din scris, voi fi mort spiritual.
Ați început să scrieți la 16 ani, vârstă cu o mare însemnătate pentru dumneavoastră. Cum v-a fost viața de adolescent?
Era la mijlocul anilor ’80, aveam probleme politice în Malta, a fost o perioadă foarte tensionată. Eram la liceu și mergeam la proteste în fiecare zi. Atunci am simțit că tinerețea mea a fost distrusă de asta. Mă uit totuși înapoi cu o oarecare nostalgie. Acum participai la revolte, îți păzeai spatele de raidurile poliției, și câteva ore mai târziu ajungeai să faci sex. Când îmi amintesc acum de acea perioadă îmi pare bizară. La 16 ani exploram noi moduri de a trăi, de a fi, am avut un număr extraordinar de experiențe.
Deși aveți șapte frați, sunteți singurul care a pus accentul pe educație. Cum a fost posibil?
Părinții mei erau aproape analfabeți, abia știau să citească, iar tatăl meu putea să scrie, dar cu foarte multe greșeli. Au avut opt copii în total, dar primii șapte s-au născut unul după celălalt. Familia mea era foarte săracă, tata era soldat, nimic special, mama casnică, locuiau într-o casă foarte mică, atât de mică încât toată casa a devenit un garaj pentru o singură mașină. Erau săraci și mulți. Așa că nu era timp de educație. Frații mei au fost la școală o perioadă, iar apoi au început să muncească. Cu mine a fost diferit pentru că m-am născut după o perioadă foarte lungă, sunt 14 ani între mine și fratele meu. Mă descurcam binișor la școală, dar la un moment dat am devenit complet neinteresat și eu.
Însă doar pentru o scurtă perioadă.
Da. Când eram copil voiam să alerg pe afară, să mă joc și să fumez. Nu am citit nici o carte înainte de liceu. Nu am fost interesat absolut deloc de cărți. Apoi am ajuns la liceu și nu știu ce s-a întâmplat. Cred că Sigmund Freud m-a făcut să citesc. Am avut Interpretarea viselor de citit la filosofie. Am început să o citesc și îmi amintesc că mama se îngrijora că nu mai dormeam, petreceam nopțile doar citind. Atunci am început să înțeleg cât am pierdut necitind atâția ani.
Să vorbim puțin și despre lacrimi. „Nu se poate să plângi, pricepi?“, vă spunea tatăl dumneavoastră, cum ați scris în În numele Tatălui (și al Fiului). De fapt vă plăcea să plângeți și o recunoașteți des.
Acum că spui asta, îmi dau seama că a trecut foarte mult timp de când nu am plâns. Cred că am fost foarte sensibil dintotdeauna, și încă sunt, dar acum o țin mai mult pentru mine. Obișnuiam să plâng din orice. Când mă uitam la un film, când auzeam un cântec trist. Mă întristau cu adevărat bătrânii și persoanele cu dizabilități. Cred că plânsul este un lucru frumos și important pentru oameni. Când eram mic mi se spunea că băieții nu plâng și cred că asta e nedrept. În Malta bărbații nu își arată partea sensibilă. Dacă faci asta, oamenii încep să creadă că ești gay sau prea feminin, avem încă această cultură machistă acolo. Dacă ați ști cât de mulți bărbați mi-au scris și mi-au spus că au simțit ce am scris ca și cum ar fi fost povestea lor…
Cum v-a ajutat această sensibilitate să vă scrieți cărțile?
Cred că nu există o formulă specială prin care să devii scriitor, dar în cazul meu această hipersensibilitate m-a ajutat.
Câte inimi credeți că ar trebui să aibă un bărbat? Tatăl dumneavoastră spunea (în carte) că ar trebui să aibă trei.
Ar trebui să aibă una singură. Este de ajuns, dar ar trebui să fie o inimă multicoloră, care iubește și care respectă cu adevărat oamenii din jur.
Scrieți un jurnal, așa cum făcea tatăl dumneavoastră?
Da, țin un jurnal de la vârsta de 16 ani.
Ce ați spune dacă băiatul dumneavoastră ar hotârî să vi-l publice, așa cum ați făcut dumneavoastră?
De obicei, mă contrazic destul de mult și îmi place asta la mine. Dar în acest moment, pot spune că nu m-aș supăra, atât timp cât aș fi mort. Atunci poate face ce vrea. Cel mai probabil, dacă îl va citi, nu va fi foarte mulțumit de tatăl său.
De ce nu i-ați spus tatălui dumneavoastră cine sunteți cu adevărat?Așa cum mărturisiți în carte.
Pentru că l-aș fi șocat.
Dar cine sunteți cu adevărat?
Știi, foarte puțină lume știe cine sunt cu adevărat. Oamenii cunosc diferite părți din mine. Întotdeauna mă asigur că nimeni nu știe totul. Poate că ăsta e micul joc pe care îmi place să îl am cu oamenii. Îmi plac jocurile, iar ăsta e unul dintre ele.
FOTO: www.maltatoday.com