Avanpremieră  -  Suplimentul de Cultura  -  

„Suplimentul de cultură“ publică în avanpre­mieră un fragment din volumul Grazia, de Mircea Țuglea, care va apărea în curând în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.

– Fragment –

După ce ne-am înscris la biblioteca Universității, și-am înhățat câteva cărți, ne-am mutat fundul, din ce în ce mai obosit, în Alserstrasse – unde era sediul fundației care-i dă­duse Rosei bursa. Am luat o aproa­pe-cină cu Frau Eliza, președinta, o finlandeză arțăgoasă, dar calculată, despre care se spunea c-are acces direct la Papă – cum știm, el însuși finlandez. Greu reușeam să mânuim furculițele – fiindcă ni se părea atât de comică, cu aerul ei sever, încât abia ne-abțineam.

Ne-am retras, cu tramvaiul, înspre Phasaniengasse. Eram terminați, amândoi. Eu nu dormisesm de do­uă zile. Rosana, iarăși, a tras un duș și s-a trântit în pat, pe burtă. Îi priveam omoplații, ridicându-se și coborând în somn, cu largile volute ale pletelor ei roșcate, de scorțișoară, și-mi ziceam că niciodată n-o voi cunoaște cu-adevărat. Că nu știu ce este adevărul. „Vrei să afli adevărul?“ mi-a zis a doua zi Karol, întinzându-mi o cărțulie colorată, din alea în care se spune cum a apărut lumea și de ce omul, deși este prieten cu maimuțele, nu se trage din ele (pe copertă erau un tip blond, zâmbitor, și-o maimuță în spatele lui, strâmbându-se umi­lă), „aș vrea eu, dar e-n finlandeză“, i-am răspuns, dându-i broșura înapoi. „Poate că adevărul îl poți afla numai în finlandeză“, mi-a răspuns. Mă gândisem și eu la o carte care să se cheme, simplu, Adevărul. Cam amărât, în acea seară, am deschis laptopul și am scris:

…îmi închipui o carte care să se cheme, simplu, Adevărul; vrei să afli dacă există Dumnezeu și cum îl cheamă? aici poți găsi răspunsul, la pagina cutare; vrei să știi cum se numește gângania aia pe care ai zărit-o astăzi, când ai luat o frunză în mână și-ai mirosit-o, iar ea mirosea a primăvară? dacă mai cauți câteva paragrafe, îi vei găsi cu siguranță numele, iar el îți va sclipi în ochi și, amușinat puțin cu nasul, va mirosi și el a primăvară ca și cum ar fi dat cu parfum; vrei să afli cine ești tu cu adevărat, dacă te plac femeile (sau bărbații) și la ce vârstă o să mori? asta-i floare la ureche, trebuie numai să citești cu atenție toată cartea, în ea este trecută negru pe alb data morții tale, chiar și dacă ai de gând s-o fentezi și să te sinucizi, sau să pleci de-acasă când va veni să te caute, data asta tot există în carte, îți pot și spune cu precizie pagina, deși ar fi o prostie, te-ai duce direct la pagina cu pricina și n-ai mai citi ni­mic în afară de asta, așa că ți-ar scăpa alte chestii mai interesante, precum diminețile și apusurile pe care încă le vei mai prinde, unele nebănuit de frumoase, cuvintele pe care le vei schimba cu alți oameni, zâmbetul cald pe care ți-l va adresa cineva, recunoscându-te, sau miorlăitul din fereastră al unei pisici pe lângă care vei trece; nici să afli cum îl cheamă pe Dumnezeu n-ar fi o treabă prea deșteaptă, fiindcă eu nu-i voi putea spune pe nume decât în limba ta, și de fapt oricum i-ar rosti cineva numele cel adevărat tu nu-l vei putea înțelege decât tot în limba ta; cât despre gângania care miroase a primăvară, dacă într-adevăr te-ai oprit astăzi și-ai ținut frunza aia în palmă, în timp ce gângania se-n­tindea la soare pe ea, atunci toată cartea-ți va mirosi a primăvară și-o vei citi până la capăt…

Fantastic, după ce-am scris fragmentul ăsta am ieșit să fumez o țigară, și ce crezi c-am auzit prin fereastra deschisă, din curtea interioară? Ei bine, era ciripitul unui canar, sau al unei păsăruici din astea de casă, exotice, care se-au­zea distinct și umplea toată curtea, la orele trei dimineața! Părea că s-a trezit din somn și face niște vocalize așa, pentru a se pregăti pentru ziua ce-o așteaptă, sau poate o fi fost vreun canar din America, care din cauza diferenței de fus orar credea că-i deja ziuă, mă rog, cine știe, rămăsese cu lumina aprinsă, ceva pe-acolo. Îmi amintesc de diminețile din Döbling, de lângă sanatoriul lui Mișu, când deschideam geamul și vâjjjjjj, mă trezeam în plină forfotă a orașului, cu ma­șinile sfârâind pe asfalt, cu oamenii plecând care-ncotro și copacii scuturându-se parcă și ei mai abitir în vânt; sau de dimineața din Roma, când ieșind din hotelul ăla ieftin din centru, de pe una din străzile din jurul pieței Santa Ma­ria Maggiore, care duminică seara era complet pustie, m-am trezit într-o nebunie de oameni care vindeau la tarabe tot felul de lucruri, aproape într-un talcioc, cam ca ăsta din Viena, câteva momente nu mi-am dat seama unde mă aflu și dacă nu cumva deschizând ușa hotelului nimerisem în altă lume, trecând așa în ea ca printr-o poartă stelară, un fel de planetă îndepărtată, dar familiară mie, cu forfota ei convulsivă, până când m-am lămurit și-am pornit pe jos pe lângă Circo Massimo către Ostiense, apoi spre aeroport. Aceste dimineți (pe care, oricum, nu prea le prind) fac cât toate cărțile pe care le-am citit, ele spun mai multe decât ar putea spune orice film, îți transmit o sen­zație directă de participare la mersul lumii, de integrare într-un ritm cosmic, te provoacă să dansezi pe ritmul ăsta, te fac să fii fresh, gata să-mparți pumni, gata să sari la gât. Am impresia că stând eu me­reu nopțile să scriu sau să citesc tot felul de aiureli pierd tocmai energizantul ăsta extraordinar care este dimineața, drogul ăsta care menține oamenii în stare de func­ționare, care-i unge cu tot felul de ule­iuri cu care să suporte rugina și praful zilei, faptul că tre’ să se ducă nu știu unde ca să muncească și să facă rost de bani, bani cu care să-și cumpere de haleală ca să reziste până a doua zi, când se duc iar la muncă. Și totuși așa mă simt și eu când mă trezesc foarte târziu, mi se face foame, vreau cafea, după care nu mai știu ce vreau. Nici o dife­rență, sunt toate incluse în dorința de necunoscut, trei în unu (sfânta treime, nu?) și-atunci caut grația, adevărul. Cel mai des, îl găsesc într-o femeie roșcată. Nu servește la nimic să muncești, în afară poa­te de-ați perpetua specia și de-a căra în spate un milion care nu (mai) muncesc, și la ce-ți folosește să te trezești având în suflet bucuria dimineții, dacă după aia trebuie să te duci în nu știu ce chioșc, ca să vinzi ziare sau chiar să discuți nu știu ce plan de marketing, fiind director acolo? Băi, mai aud și-acum canarul ăla, din curtea interioară, cred c-a înnebunit, când îmi dau jos căștile îl aud distinct cum urlă, am fost iarăși să fumez o țigară și-am mai rămas cu Karol la un pahar de vin, două, trei, e deja vreo cinci dimineața dar eu stau aici și ascult Guano Apes, ascult Shukar Collective, primesc toată muzica asta în căști, e ca un fel de-a mă narcotiza, de parcă n-aș fi oricum narcotizat de la vin, și dacă mă uit pe fereastră văd zorile cum se ridică, cred că-i un adevărat spectacol în partea cealaltă, aia însorită, eu stau în singura cameră din apartamentul ăsta care dă spre curtea interioară și nu spre stradă, când mă trezesc nici nu-mi dau seama prea bine dacă-i dimineață sau seară, dar exact așa arată adevărul, băi, ceva între dimineață și seară, așa îți apare el atunci când stai nopțile până amețești și-ncepi să cânți de unul singur, ca prostul, cum face canarul ăsta american, când ții căștile pe urechi până muzica începe să-ți curgă direct în creier, limpede și spumoasă, adevărul nu-nseamnă să știi numele lui Dumnezeu sau clipa când vei muri, ce cred oamenii despre tine și ce numere vor ieși la extragerea loto, trebuie să fii pregătit să-l primești, să ai căștile puse, să cauți momentele alea de ruptură în care el va izbucni și va fi rostit, ca un cântec de canar sau ca bâzâitul unei gângănii care stă pe o frunză la soare, ca miorlăitul unei pisici de dincolo de fereastra prin fața căreia treci, ori ca foșgăitul mulțimii în piața Santa Maria Maggiore sau cântecul mexicanilor pe dealul cu leandri de lângă Colosseum, ceva-n genul ăsta, oricum.

CARTEA

„Grazia este contopirea feri­cită dintre grazie și grație, dintre recunoștință și recu­noaș­tere a celor care, pentru a putea trăi cu adevărat, trebuie să se strecoare unii în mintea celorlalți. Această carte scrisă și trăită de Mircea Țuglea este, după știința mea, unul dintre puținele romane cu accente textualiste în măsură să se adreseze marelui public, nu doar celui deprins cu strate­giile narative ale postmo­dernității.“ (Șerban Axinte)