Una dintre cărțile de istorie de mare răsunet în ultimii ani este cea a lui Yuval Noah Harari, Sapiens. Scurtă istorie a omenirii. Dovada cea mai bună este faptul că traducerea în engleză a cărții a intrat pe lista de bestselleruri a „The New York Times“ în 2014. Ocazie cu care și autorul a căpătat statutul de celebritate, îndeosebi după ce Mark Zuckerberg a recomandat-o, lucru pe care l-a făcut și fostul președinte al SUA, Barack Obama.
Din titlu reiese limpede scopul cărții, o revizitare a istoriei omenirii, de la primii hominizi până în contemporaneitatea imediată a secolului XXI. Unul dintre marile atuuri este limbajul folosit, simplu, pe înțelesul tuturor, atrăgător, cu exemple ce funcționează foarte bine în context. Pe de altă parte, aceasta înseamnă și generalizare. Ca orice întreprindere de acest gen, o istorie universală scrisă de un singur autor, într-un unic volum (ediția în limba română are 384 p.), nu găsești foarte multă istorie, ci predominant interpretare. De aici (dar nu numai de aici) și o serie de vicii și scăpări.
Teza susținută de Harari este că istoria umană trebuie văzută în contextul evoluției speciilor, punând limitările biologiei ca graniță a dezvoltării umane, iar cultura nefiind nimic altceva decât un joc în cadrul acestor limite. Dintre speciile de hominizi, atenția lui Harari se îndreaptă către Homo sapiens, al cărui succes se bazează pe faptul că ar fi singurul animal care a dovedit că poate să funcționeze în comunități/ grupuri largi, prin comunicare, ceea ce asigură o flexibilitate ridicată a speciei. Comunicare bazată pe limbaj, care se bazează la rândul său pe aptitudinea unică a sapienșilor de a crea concepte, de a imagina – de la structuri narative la drepturi umane sau la sistem comercial, la niveluri diferite, dar care, prin scalare, pot fi duse oricât de departe vor oamenii. Pardon, biologia.
Ca structură a lucrării, istoricul israelian abordează trecutul omenirii în patru părți. Revoluția cognitivă începe acum circa 70.000 de ani, când, în cuvintele autorului, Homo sapiens trece printr-o „revoluție a capacităților cognitive“ (p. 28). Revoluție, spune și revine iar și iar Harari, și nu evoluție. A doua parte, Revoluția agricolă (pe care Gordon Vere Childe o numea „revoluție neolitică“), de acum 10.000 de ani, a dus la sedentarizare, la schimbarea regimului de viață, la transformarea din vânători-culegători în agricultori. În consecință, și dieta se schimbă, pentru ca până în anul 3.500 î.Ch. „valul principal al domesticirii“ să fie încheiat (p. 75). Cea de-a treia parte, Unificarea umanității, are menirea de a ajunge la o serie de concluzii și de a pregăti cititorul pentru proiecțiile din cea de-a patra parte a cărții, urmărind creșterea graduală a organizărilor umane la nivel politic și economic, tendință care, în opinia lui Harari, va duce la crearea unui „imperiu global“. Această a patra parte, intitulată Revoluția științifică, începe în ultima jumătate de mileniu: „ultimii 500 de ani au fost martorii unei creşteri fenomenale şi fără precedent a puterii oamenilor“ (p. 211). În fine, urmează un epilog, cu un titlu foarte incitant: Animalul care a devenit zeu – și care prefigurează următoarea carte a istoricului israelian. Aceasta, Homo Deus. A Brief History of Tommorrow (Homo Deus. O scurtă istorie a mâinelui), se anunță a fi o lectură cel puțin la fel de provocatoare.
Punerea istoriei umane sub semnul biologiei într-o atât de mare măsură vine din partea lui Yuval Noah Harari de pe anumite poziții ideologice, culturale; iar derapajele se cunosc repede: ca mic exemplu, este cel puțin o exagerare în a considera conflictele dintre cele două ramuri înrudite, sapiens și neanderthalensis, ca fiind o formă de genocid din parte primeia (p. 25, 32). Anacronisme de acest gen, care subliniază poziționarea autorului, sunt presărate în întreaga cuprindere a cărții.
Tema fericirii este una care revine adesea
Pe de altă parte, empatia sa este foarte mare: mai aflăm, spre exemplu, că găinile și vacile sunt „printre cele mai nefericite creaturi care au trăit vreodată“ (p. 88) sau că umanismul liberal este o formă de religie „fundamentat pe credinţe monoteiste“ (p. 196-197). Afirmații interesante, chiar dacă mai mult decât discutabile. Cum la fel de provocatoare este transpunerea în termeni biologici a unei părți din Declarația de Independență a Statelor Unite. Tema fericirii, de altfel, este una care revine adesea în paginile lui Sapiens, cuplată cu cea a suferinței, care apare până în epilogul cărții.
Cum spuneam, cartea a fost întâmpinată cu recenzii bune, foarte bune și foarte critice. Printre reproșurile care i se pot aduce este gradul mare de generalizare, pe măsură ce intri în substanța cărții. Simplificările pe care le face adesea Harari influențează felul în care conduce discuția spre temele sale de interes. Acuzele de senzaționalism nu sunt nici ele lipsite de justificare: spre exemplu, vorbind despre familia hominizilor, din care Homo sapiens face parte, alături de altele care au dispărut în decursul timpului, Harari afirmă: „acest fapt banal [multitudinea de specii a genului Homo] a fost unul dintre cele mai bine păzite secrete ale istoriei“ (p. 14). Poate pentru cei care nu au făcut gimnaziul. În rest, un secret à la Polichinelle. La fel, afirmații discutabile se găsesc și în alte părți, ca atunci când vorbește despre „cheia pentru înțelegerea istoriei și psihologiei noastre“, de azi, referindu-se la evoluții din preistorie. Dar cheia de lectură aici îi aparține lui Harari, care crede că știința este ficțiune. Una foarte importantă, se înțelege clar acest lucru, dar nu realitate.
În schimb, rămân total fără acoperire – așa cum ne arată realitatea cotidiană – afirmații puternice, precum „naţionalismul pierde rapid teren“ sau „statele îşi pierd rapid independenţa“ (p. 178). Aceasta în măsură cu atât mai mare cu cât ele conduc spre partea finală, în care Yuval Noah Harari devine un profet al sfârșitului lui Homo sapiens, prevăzând o dispariție a sa din propria istorie. Aceasta se cuplează cu interpretarea biologică, mecanicistă în esență, pe care o îmbrățișează autorul, pentru a vedea cum, în fapt, intenția auctorială se înșală pe sine însăși: revirimentul naționalismelor și al localismelor opozante la care asistăm poate fi pus în directă legătură cu percepțiile biologiste din trecut, aplicate la nivel de corp politic. De aici intervenția teoriilor rasiale, de pildă, în evoluția istorică a ultimelor două secole, cu urmări pe care din păcate le știm mult prea bine.
Volumul semnat de Yuval Noah Harari, Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, reprezintă o lectură captivantă, indiferent de poziționările pe care le avem față de ideile transmise în ea. Mai mult, tocmai de aceea aș risca să o consider o lectură necesară, care aduce o serie de idei nu neapărat noi, ci prezentate cu talent (incontestabil), într-o scriitură ce poate fi chiar seducătoare pe alocuri. Dincolo de aceasta, maniera de abordare a lucrării provoacă un răspuns în fiecare dintre cei care iau contact cu ea, generând întrebări necesare și poziționările de rigoare. Motiv pentru care aștept să văd cum va fi următorul volum, Homo Deus, ceea ce vă recomand și dumneavoastră.
Yuval Noah Harari, Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, traducere de Adrian Șerban, colecția „Historia“, Iași, Polirom, 2017