Asa se face ca la un moment dat a aparut o reglementare prin care producatorilor particulari li se interzicea sa mai umble brambura prin tara in ceea ce se cheama transhumanta sau sa-si mai vinda brinza, casul, laptele si alte cele unde si cum vor ei.
Asa ziceau legile europene: traseele de circulatie a oilor trebuie aprobate si controlate strict, iar ciobanii au dreptul sa-si vinda produsele doar pe piata locala, adica la ei in sat, oras sau – treaca de la noi – in judet. Mare scandal. Mare vilva. S-au lansat discutii, s-au facut comisii, s-a criticat Uniunea Europeana, ucigasa traditiei ciobanesti autohtone. Unii au invocat specificul national al meseriei de cioban („cioban” – cuvint de origine turca). Altii au facut apel la ideile de modernizare si sincronizare cu Occidentul mileniului III. Transhumanta era si ea pusa in discutie – adica gata-gata sa fie interzisa, ca nu cumva sa rida Europa de noi.
In cele din urma, partile au ajuns la un armistitiu: guvernul le-a dat ciobanilor o pasuire de sase luni, timp in care cei din urma trebuiau sa se asocieze si sa-si faca mici intreprinderi de comercializare a lactatelor, conform normelor UE. Ciobanii au ridicat din umeri si s-au pregatit sa se conformeze – dar peste sase luni, ca doar nu dadeau turcii.
Si, in toiul consensului national, a inceput sa circule un zvon teribil: cica Uniunea Europeana nu ar interzice deloc nici transhumanta, nici comercializarea lactatelor de catre producatorii particulari. Ba chiar ar incuraja pastrarea unei astfel de traditii. Pai, cum? Si de ce s-au mai consumat atita energie, atita timp si atitia bani pentru o problema care nu exista? Mister.
Din curiozitate, am facut unele investigatii pe cont propriu, folosind metodele patafizicii, eficienta stiinta a solutiilor imaginare, ale carei baze au fost puse de Alfred Jarry. Am descoperit astfel cam pe unde s-a produs marunta eroare care a defectat angrenajul statului. Se pare ca totul a pornit de la o discutie (sau mai multe) intre doi (sau mai multi) functionari ai guvernului Romaniei, discutie pe care, tot gratie patafizicii, am reusit s-o recuperam partial. O reproducem aici, dar, din motive lesne de inteles, nu dezvaluim si identitatea conlocutorilor. Ii vom numi, simplu, Sile si Nicu.
— Zau, Sile, nu-mi spune ca nu se poate! Sigur ca se poate. Cind eram noi la guvernare si (pasaj ininteligibil) bunaciunea aia roscata a ta, eu am putut, nu? Cum o chema?
— (Pasaj inteligibil, dar cenzurat)… ca de-atunci nu mai am liniste cu nevasta-mea! Acuma-i secretara la unul mustacios de la voi.
— Pai, vezi? Daca nu aveti grija de cadrele tinere, de viitorul Romaniei! (Nicu ride.)
— Du-te-n (pasaj cenzurat, dar nesemnificativ).
— Hai, ma, Sile, c-am glumit! Rezolva-ma acum cu nepotu-meu si-ti ramin dator pe cind venim la putere.
— Daca mai veniti…
(Urmeaza un alt pasaj ininteligibil.)
— Dar limbi straine stie? Engleza, franceza?
— Invata baiatul. E silitor. Toamna asta s-a inscris la facultate, la Geografie-Engleza. Asa ca, vezi si tu…
Restul discutiei nu s-a pastrat. De fapt, ca sa fim sinceri, patafizica nu ne-a ajutat sa aflam daca tinarul de viitor a obtinut postul si nici ce post. In schimb, am aflat ca au mai avut loc citeva discutii aproape identice, intre cu totul alte persoane. Si ca in cele din urma un tinar sau o tinara de viitor a tradus termenul local market prin „piata locala” in loc de „piata nationala”, cum ar fi fost logic in context. Asta e toata povestea brinzei locale. Simpla – ca toate lucrurile din Romania, asa dezorganizata cum e ea.