Fiecare ghid din oras are propriile sale povesti, cu fantomele aferente, si cu toti se afla intr-o concurenta acerba, chiar furibunda. Intre ghizii costumati se pot isca incaierari si chiar se isca deseori: vampiri cu mantii de matase ataca alti vampiri cu mantii de matase, iar uneori si turistii o iau pe coaja in cursul acestor lupte. De obicei, Wakefield ocoleste aceste grupuri ca pe o ciuma ce sint. Ghidul de fata pare ca il arata cu degetul, dar Wakefield stie ca gestul se adreseaza cladirii din spatele lui, prima ghetarie a orasului, in prezent un hotel in care fantomele soldatilor confederati isi fac deseori aparitia. Unii dintre turisti stau chiar in acest hotel si plescaie din limba a placere la auzul dezvaluirilor ghidului. Altii se holbeaza la Wakefield ca si cum ar fi el insusi o stafie. Se strecoara pe sub nasul grupului de gura-casca si ajunge repejor la destinatie.
Ivan Zamyatin, un emigrant rus devenit taximetrist si unul dintre filosofii nestiuti ai Americii, sade la locul sau obisnuit din bar, in dreptul unei ferestre deschise catre strada, dar la adapost de ploaie. Poate fi gasit in bar aproape in fiecare zi, dupa cinci; barul este camera lui de zi, asa cum taxiul este biroul sau.
Wakefield isi inchide umbrela siroinda si se aseaza pe scaunul de linga Zamyatin.
— Ai citit ceva de Hawthorne? il intreaba Wakefield pe amicul sau, in loc de bun gasit.
— Stiu Casa cu sapte frontoane si povestea Tinarul Goodman Brown despre tinarul acela care se intilneste cu Diavolul intr-o padure si ajunge si la sabatul vrajitoarelor si toata lumea din oras se amesteca…
— Nu, nu aceea. Mai e o poveste cu un tip care isi paraseste nevasta si casa si toata lumea crede ca e mort, dar apare din nou dupa douazeci de ani, fara nici o explicatie, fara sa i se puna vreo intrebare.
Zamyatin isi scarpina unul dintre perciunii luxurianti care coboara de pe teasta-i plesuva.
— In Rusia, cind dispare cineva, toata lumea stie ce s-a intimplat. Il ia KGB-ul si il expediaza in Siberia, asta daca nu cumva il ucid pe loc.
Wakefield ii arunca prietenului sau o privire piezisa.
— Nu asta voiam sa spun. Tipul traia in Anglia, o tara democratica, unde viata privata si drepturile persoanei sint respectate. A vrut s-o stearga si asta a si facut, apoi s-a intors. Punct, sfirsitul povestii.
Ivan nu se arata impresionat de oamenii care dispar din proprie vointa, caci pe el l-a facut Statul sa dispara, mai intii pentru vreo sase luni, intr-o institutie de boli mintale. Dupa acea experienta, a lucrat cinci ani in vecinatatea Cercului Arctic, dar nu vede acest episod cvasi-solitar ca pe o „disparitie”. A fost mai degraba o intrare graduala in rindul lumii. In America s-a dezbarat, deliberat, de dragostea de singuratate.
— Stii, spune, privind in adincurile paharului de vodca, fumez in restaurante, imi parchez taxiul linga gurile de hidrant, vorbesc cu toti cei pe care ii intilnesc. Las multe indicii, ca oamenii sa poata spune „Ivan a fost aici acum citeva minute, i-am dat o amenda pentru parcare neregulamentara, am vorbit cu el la bar, e viu, e bine!” Nu ca in Rusia unde puf! Dispari intr-un minut new-yorkez.
Wakefield ramine tacut citeva minute in fata unei atari intelepciuni de netagaduit, tipica pentru Zamyatin.
— Mi s-a aratat Diavolul azi, spune in cele din urma, stiind ca lui Ivan poate sa-i spuna orice, oricit ar fi de absurd.
— Ce tot spui acolo, cum adica diavolul? Ivan pare dezgustat. Nu fii prost. Noi, rusii, sintem satui de diavol, a facut deja prea destul pentru noi. Am venit aici ca sa scap de demoni. Esti un american bogat, nu prea urit, ai bani sa maninci in oras, sa te duci la spectacole, sa faci ce vrei. Ce-ti trebuie tie diavol, sau Dumnezeu, sau chestii de-astea?
Zamyatin nu are timp de diavoli. E prea ocupat sa-si lase urmele peste tot, sa umple spatiul cu fum, zgomot, pohte, straini. Daca o vrajitoare ar incerca sa-l manince, toti oamenii pe care i-a intilnit (fie si numai o data, dar pe care si-a lasat adinc amprenta) i-ar sari in ajutor.
Wakefield este si el un tip destul de ocupat. Este un scriitor ambulant si un vorbitor in aproape orice domeniu, inclusiv calatoriile. Deseori conferentiaza in locuri despre care a scris deja, oferindu-le localnicilor perspectiva unui „outsider expert” asupra lumii care le e familiara. Pastrindu-si o naivitate emblematica, peroreaza despre orice: viata, bani, arta sau arhitectura.
Pentru Wakefield, subiectele abordate nu sint pur academice. A dus ceea ce i s-a parut a fi o viata interesanta, iar observatiile sale au la baza propria experienta. Simte ca opiniile sale transforma, nu stie cum, oamenii in fiinte mai bune si ca isi aduce contributia la binele public si ca aerul sau degajat de a sti toate lucrurile alea de care vorbeste ii confera autoritate, asa ca oamenii sint convinsi ca sub pielea unui calator studios se afla o inima palpitinda. Ba si-a creat si o reputatie de „vorbitor motivational”, desi nu chiar unul tipic, dimpotriva. Nu e genul care ii ajuta pe oameni sa-si gaseasca eul interior cu jonglerii, de exemplu. Punctul de vedere al lui Wakefield are ceva intunecat, chiar demoralizant, ceea ce uneori face ca ascultatorii lui sa intimpine greutati in a-si termina salata din farfurie, ca sa nu mai vorbim de rau-famatul „pui de conferinta”.
Se cistiga bine din afacerea asta cu prelegerile: angajatorii arunca averi considerabile ca sa-si „motiveze” lucratorii, ceea ce face ca majoritatea angajatilor sa fie supra-motivati si radiaza atita energie pozitiva incit companiile sint silite sa creasca si sa furnizeze noi unitati (uneori inchipuite) pentru a crea front de lucru acestui entuziasm fara de margini. Unii CEO mai hirsiti cauta discret oameni realisti, chiar pesimisti, pentru a mai tempera din aceasta buna-dispozitie agresiva. Tipul de motivatie oferit de Wakefield serveste in mod unic aceasta nevoie, iar agenda lui a devenit extrem de plina.
— Cum merge afacerea asta cu prelegerile? intreaba Zamyatin, concediind diavolul din conversatie.
— Extraordinar. Este o penurie de puncte de vedere non-pozitive, explica Wakefield, asa ca e o piata numai buna pentru vinzatori. Am auzit ca marile corporatii chiar importa vorbitori din tarile foste comuniste, unde perspectiva non-pozitiva este norma, corecteaza-ma daca gresesc. Din pacate, voi, importatii nu vorbiti engleza prea bine, ceea ce ingreuneaza transferul viziunii voastre sumbre catre un public numeros. Ai putea face un banut gramada, Ivan, daca ai putea sa te faci mai bine inteles.
Ivan e obisnuit cu provocarile lui Wakefield, dar tot sare:
— Ce-are engleza mea? Oricum, nici un mahar nu vrea sa auda ce cred eu: totul e rahat. Ma rog, asta e mesaj „nonpozitiv”, dar ar trebui sa fii fericit oricum, iar asta e optimism. Se intoarce cu spatele catre Wakefield si striga:
— Frumoasa barmanita, doua vodci, daca nu ti-e cu suparare.
— Optimismul, continua Zamyatin, era produsul oficial al comunismului, doar ca oamenii nu puteau minca optimism, asa ca au devenit pesimisti. Doamne pazeste ca asa ceva sa se intimple in America! Noi producem destul ca sa aiba toti ce minca si avem nevoie de pesimisti ca sa ne faca sa ne impacam cu gindul ca nu suferim de foame. Uite si vodcile!