Avanpremieră  -  Suplimentul de Cultura  -  

„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul de povestiri Tot spațiul dintre gândurile mele, de Bogdan Răileanu, care va apărea în curând în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.

Oraşul ăsta e un infern. Nimeni de aici nu mai prinde un loc în rai. Dacă există raiul, nimeni nu are vreo şansă să se apropie de poarta lui trăind în acest oraş. Nici o şansă. Chiar şi copiii sub 6 ani. Am auzit o dată unul de 5 ani zicându-i altuia că vrea să-i ia morţii în pulă. Cum să zici aşa ceva la 5 ani? Nimeni nu scapă.

Uite la ăştia doi care au blocat strada de zece minute. Stau ca doi idioţi şi se ceartă cine trebuia să acorde prioritate. Unul din ei e roşu la faţă şi ţipă şi arată spre maşina din care a coborât, un Mercedes alb. De aici nu-mi dau seama cât de tare s-au lovit. Of, şi copiii au început să bâzâie. Nu am timp de stat în trafic. La 10 am o prezentare. Dau geamul jos. răc­netele celui cu faţa roşie intră în maşină ca nişte animale turbate şi mă zgârie pe urechi. Copiii se sperie şi încep să plângă. Futu-i!

— Nu vă supăraţi, spun şi îmi dreg vocea că nu mă pot auzi. Nu vă supăraţi, puteţi să trageţi maşinile mai pe margine ca să deblocăm strada? continui şi regret că nu am claxon în loc de gură, pentru că nu mă aude nimeni. Nu vă supăraţi, strig şi bag un claxon lung. Haide, mami, că plecăm imediat, mă întorc spre Mara, care e toată numai lacrimi şi bale şi urlete în scaunul de bebeluş.

— Ce vrei, fă, ţi-a luat mă-ta stradă? aud din stânga.

Mă întorc şi dau să spun ceva, dar o flegmă mă loveşte pe obraz şi îmi intră în gură.

— Nu vezi, fă, că a fost accident? Ce claxonezi, în morţii tăi? răcneşte animalul burtos şi roşu la faţă care vine spre mine.

Mă blochez o fracţiune de secundă. Închid ochii. Nu-mi vine să cred. Văd în faţa ochilor ima­ginile pe care mi le-a trimis Ema. Starea vremii. În păduri au înflorit toporaşii, miroase a natură care revine la viaţă şi eu sunt scuipată în gură în acest oraş de căcat în care ne înecăm cu praf şi miros de eşapament. Simt gustul flegmei. Ceva cu tutun. Mi-e grea­ţă. Animalul! Îmi smulg eşar­fa de la gât şi mă şterg cu ea. Caut în geantă după spray-ul paralizant şi-l scot, dar e spray-ul cu apă de la Avène. Simt că explodez. Îl arunc cât colo şi răstorn geanta pe scaunul de lângă mine. Tubul mic şi roşu apare printre chei, farduri şi cărţile de rugăciuni. Nu l-am folosit niciodată. Nici nu ştiu cum. Probabil că apăs şi gata. Copiii urlă. Mă uit cu coada ochiului la ei. Doamne Isuse Hristoase, ţi­ne-mă! Telefonul începe să bipă­ie. E un mesaj de la Ema. Animalul loveşte cu palma în capota ma­şinii. Închid geamul şi blochez portierele. Îmi bate inima tare. Am încremenit cu spray-ul para­lizant la piept. Mă uit la copii: e sfârşitul lumii în spate. Nu pot să mai stau aici. Dau cu spatele şi ating maşina din spatele meu. Se aude un claxon ascuţit. Animalul burtos se dă în spate şi răcneşte spre mine. Demarez şi îl ratez la milimetru pe bou, intru pe o stră­duţă care nu ştiu unde duce, dar intru ca să nu-l mai văd. Telefonul sună încontinuu. Nu pot să mă uit. Sunt pe contrasens. Reu­şesc să ajung la o intersecţie cu stra­da Ghiocei. Trag pe dreapta să li­niştesc copiii. Telefonul s-a oprit. Mi-e sete. Trebuie să mă spăl pe faţă.

— Ce faci, mami? Hai, nu mai plânge, că ajungem acum la grădi, îi spun Marei, care e toată numai muci.

Rareş urlă şi el. Are o nară din care îi iese un balon de muci care se umflă în ritmul plânsului. Îmi vine să râd. Mă dau jos şi trag aer adânc în piept. Deschid portiera de pe partea lui Rareş şi îl ajut să-şi sufle nasul. Îmi tremură mâi­nile şi îmi vine să-mi aprind o ţigară. Nu ştiu ce să fac cu tubul de spray paralizant. Fir-ar să fie, ce târziu e!

— Rareş, ia spune-i tu Marei ce fel de dinozaur eşti? zic.

Îmi tremură vocea de nervi.

— Cu pene, spune Rareş printre lacrimi şi Mara începe să râdă.

— Şi cât de mare eşti tu, mama?

— Uite-atâta, spune şi îmi arată cu mânuţele desfăcute ceva mic cât un şoricel şi râdem cu toţii pe strada Ghiocei cum n-o să mai râdem, probabil, niciodată pe această stradă.

Grădiniţa e asediată de ma­şini. Pare că toată lumea a prins câte un Mercedes alb în inter­secţii. Parchez la intrarea din Parcul Ioanid. E o ambasadă arabă aici, mereu uit ce ţară e, dar e pă­zită de zici că a fost atac terorist. Jandarmii ăştia oare chiar or şti să se bată? Sunt plini de arme, dar unii au ditamai burta. În fine, îi salut şi le spun că nu stau mult, duc copiii şi mă întorc. Ne ştim deja şi îmi zâmbesc şi ei. Rareş se dă jos şi rămâne blocat în faţa unui jandarm pe care îl priveşte încruntat şi începe să strige DE-MI-SI-A! cu vocea lui piţigăiată.

— S-a mers la proteste cu copiii, doamnă? mă întreabă jandarmul cu un zâmbet în colţul gurii. Ştiţi că se dă amendă, Protecţia Copilului, astea.

— Ştiu, ştiu, îi spun grăbită şi îl iau pe Rareş de o aripă şi pe Mara de alta.

Numai de discuţii cu jandarmii nu am timp acum.

Rareş are 5 ani. Mara, 3. Doi îngeraşi cu picioarele pe pământ.

În casa mare în care au făcut grădiniţa e o energie bună. mă duce cu gândul la Harry Potter. Tavanul înalt şi scara interioară din hol îmi dau senzaţia unui castel. Clasele în care stau copiii sunt la etaj. Au ferestre mari, luminoase şi podele de lemn. Nişte dinozauri din hârtie colorată sunt atârnaţi de bârnele din clasa lui Rareş. E luna dinozaurilor. Îna­inte să-i înscriu aici, am stat ju­mătate de zi în casa asta. Am vrut să mănânc mâncarea pe care o primesc copiii, să ascult educatoarele, să văd clasele. Ei spun că mâncarea e bio, dar nu mi s-a părut cine ştie ce. Casa m-a făcut să aleg grădiniţa. Tavanul înalt cu bârne de lemn care te bagă în poveste imediat. locul creează amintirile, nu gustul mâncării din grădiniţă, ci locul. Eu nu îmi aduc aminte nici un joc de la grădiniţă, nici o porţie de mâncare, nimic. Îmi aduc aminte în schimb de dormitoarele reci cu paturile de metal, de sălile de clasă şi toa­letele turceşti care miroseau a cloramină.

Rareş intră strigând DE-MI-SI-A în curtea grădiniţei şi o tuleşte repede spre clasă. Azi gru­pa lui merge la Antipa să vadă dinozauri. La intrarea în clădire, educatoarea lui Rareş mă roagă să rămân o clipă.

— Vedeţi că v-a lăsat asta mi­că nişte bale pe rochie, îmi spune educatoarea.

A, da? spun şi văd şi eu petele mici şi lucioase de pe bluza mea neagră. Le şterg cu silă, pentru că ştiu că nu sunt balele Marei.

BOGDAN RĂILEANU s-a născut pe 11 iunie 1980 la Buftea. A absolvit Facultatea de Jurnalism din cadrul Uni­versității din București. În 2014 a participat la o serie de cursuri de scriere creativă organizate de Revista de Povestiri, sub îndrumarea lui Florin Iaru și Marius Chivu. În 2015 a debutat cu o povestire în revista „Iocan“. Tot spațiul dintre gândurile mele este cartea sa de debut.