La Universitatea Sapienzia din micul oras (unde nu exista transport in comun pentru ca distantele, foarte scurte, pot fi acoperite cu piciorul) am remarcat, mai intii, conditiile de care se bucura studentii si profesorii, net superioare celor de la Universitatea Bucuresti. Oricit patriotism local ai avea, nu poti sa nu faci comparatii si, implicit, diferenta. Fata de holurile intunecoase, lifturile pe vecie defecte si toaletele respingatoare ale universitatii bucurestene, ceea ce vedeam la Sapienzia era din alt film.
Intrind, apoi, in miezul problematicii universitare, am avut parte de o surpriza la fel de placuta. Cei nouasprezece studenti care dadeau licenta, examinati de comisiile venite de la Bucuresti, aveau, toti, ca limba materna maghiara. Efortul lor de a studia in limba romana si a deveni specialisti in literatura noastra mi s-a parut de la bun inceput apreciabil, in ambele sensuri ale termenului: ca dificultate si ca merit. Greselile pe care le faceau se datorau nu semidoctismului si agramatismului ce fac ravagii pe scena publica si mediatica, ci unui anumit „format” al limbii maghiare. Altfel spus, aproape toti faceau acelasi tip de erori, explicabile nu prin studiile precare, ci prin presiunea limbii materne. Daca, in cazul examenului de limba romana, ele se cereau sanctionate, la literatura, continutul a trecut pe primul plan. Cu profesori buni (Nicolae Mecu, printre altii) si cu dorinta, vizibila, de a invata, studentii acestei facultati din Miercurea Ciuc mi-au lasat o amintire foarte frumoasa. Ca si oraselul insusi: ingrijit, curat, luminos, sub vremea si vremurile mereu schimbatoare.
Deplorabila mi s-a parut, in schimb, la intoarcere Sighisoara, in care ne-am oprit cu sperante mari, pentru a pleca, a doua zi, cu acelasi gust de cenusa provocat de nemernicia romaneasca. Fiindca, spre deosebire de conationalii care degusta cu delicii salbatice mizeria autohtona, eu sufar aproape la modul fizic ori de cite ori vad cite nu se fac acolo unde ar fi atit de usor de facut… La saptesprezece ani de la revolutie, cetatea Sighisoarei arata jalnic, cu pavajul scurmat pentru lucrari de canalizare, cu banci scorojite si garduri hartanite, cu reclame tipatoare in mijlocul pietei si cu doar citeva locuri (un restaurant, un magazin cu suveniruri) realmente ingrijite. Nu se intrezarea pe acolo nici un proiect coerent, nici un crimpei de viziune edilitara care sa faca din Sighisoara un punct de atractie pentru turisti. Nimic, nimic: turistii straini existau, umblau ca si noi de colo-colo, dar erau intimpinati de aceleasi cladiri vechi lasate in paragina ori „restaurate” in culori stridente. Si cit de frumos ar putea deveni acest sit, cu o minima implicare a unui grup de operatiuni cultural-financiare!
Abia la Brasov ne-am mai revenit, pasind, din nou, pe un pavaj intact, fara scurmaturi si sfarimaturi, flanind prin fata magazinelor, respirind aerul aproape occidental al centrului. Deci se poate, imi spuneam in barba, privind in jur cu placere – si inapoi cu minie.
Cum sa nu te infurii?