Scriitorul merge pe urmele gândurilor sale, cu capul plecat, până se trezește smuls înspre realitate, ca și cum cineva i-ar fi tras strada de sub picioare, de un glas puternic și de o atingere pe umăr:
— Domnu’, domnu’, mergeți la eveniment?
Scriitorul se întoarce buimac, cu privirea în pământ, și zărește mai întâi o pereche de cizme. Îl recunoaște din prima pe posesorul lor. Ba chiar îi găsise și o poreclă, Zen, încă de când a remarcat că acesta nu lipsește de la nici o manifestare culturală cu intrare liberă din oraș. Indiferent de anotimp, cu același echipament: cizmele electroizolante de joasă tensiune (aveau imprimate pe ele un înscris care anunța asta), trase pe deasupra unor blugi obișnuiți, un sacou second-hand cu cotiere, sacoșă și chip senin, de-a dreptul zen, ca și cum nimic de pe planeta asta nu-l poate afecta, ca și cum nimic dincolo de lumea sa interioară nu contează cu adevărat. Prima dată l-a remarcat la o expoziție de artă contemporană a unui faimos artist german. Între multe alte exponate, în centrul sălii era o grămadă de fiare diforme, împletite. Vizitatorii stăteau adunați în cerc, privind cu atenție, năuciți, când la ele, când la artistul care-și prezenta conceptul. Printre aceștia a apărut Zen, făcându-și loc cu coatele. A observat că e mai mult spațiu de partea cealaltă a cercului, nu departe de o masă cu prăjituri și pahare de vin, și s-a hotărât să ajungă pe scurtătură până acolo. A sărit cumva delicat peste împletitura de fiare, dar, cu toată eleganța, a agățat cu vârful cizmelor electroizolante de joasă tensiune o țeavă ieșită mai răzleț din întreaga structură. Zen a trecut cu succes, fără să cadă, însă tot aranjamentul artistic a zăngănit puternic, s-a cutremurat și și-a schimbat fundamental configurația. Audiența a fremătat, îngrozită. „Nu-i nici o problemă, a explicat artistul, asta e și esența conceptului meu: arta adevărată poate și, mai ales, trebuie să-l implice pe receptor, îndemnându-l să o modifice“.
Apoi l-a întâlnit pe Zen de nenumărate ori, și chiar uneori se salutau din priviri, dar nu și-au vorbit niciodată.
— Mă gândeam iou, când v-am văzut pe partea cealaltă de stradă, că nu puteț’ lipsi ’mneavoastră de la o expoziție de artă, zice Zen. Vă zic iou, i-o expoziție cu vernisaj, îl asigură Zen. Este și de mâncare, și de băutură.
Apoi se face liniște. Zen nu mai e lângă el, dispărând fără explicație.
Scriitorul se întoarce mirat și-l vede oprit în dreptul unui coș de gunoi, culegând câte ceva din el și îndesând repede în sacoșa de cârpă. Apoi, în stilul său obișnuit, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit, îl ajunge din urmă. După câteva secunde de tăcere, de mers împreună, Zen îl întreabă:
— Spuneț’ și ’mneavoastră ce să fac.
— Cu ce ?
Începe să vorbească repede, punând întrebări și răspunzându-și singur, fără să lase loc și pentru eventualele opinii ale scriitorului:
— Ce credeț’ c-am pățit iou ieri? Primesc un telefon. Mă uit la numărul de pe ecran. Nu știu a’ cui e… Să răspund, să nu răspund? Răspund totuș’. Cine credeț’ că era? Un tip care spunea că iel este de-acu-nainte prietenu’ prietenei mele și iou să n-o mai sun niciodată. „Da’ de unde îmi ai tu număru’ meu de mobil, mă, șpanchiule?“, îl întreb. „Sun-o pe prietena ta“, zice iel. „Da’ n-ai spus să n-o mai sun niciodată?“, îi zic iou… Ha-ha, vă daț’ seama, aici i-am zis-o ! A rămas ăla pilaf… Închid și-o sun pe prietena mea: „Curva dracu’, îi zic, de ce dai număru’ meu de mobil la toț’ nenorociți’?“… Ia, îmbufnată, cică nu mi-a dat număru’ de mobil lu’ nimeni, n-are nici un alt prieten și că iou sunt prietenu’ iei pe veci. Apoi îl sun ’napoi pe ăla: „Alo, băi, tu ești? Prietenu’ prietenei mele?“, îl iau iou repede… „Da, iou sunt.
Te-ai lămurit?“, îmi răspunde iel miștocar… „Ești un minciunist ordinar ! Prietena mea mi-a zis că nu ești prietenu’ ei și că nu ț’-a dat ia număru’ meu de mobil…“ „Serios? Da’ tu de unde crez’ că am iou număru’ iei, din paranormal?“, mi-a zis iel și mai la mișto… M-am enervat de numa’-numa’ și i-am închis. Nici iel nu m-a mai sunat pe urmă și nici iou n-am mai sunat-o pe prietena mea… Acum spuneț’ și ’mneavoastră, iou ce să fac, s-o sun? …
În sfârșit, se vede că așteaptă un răspuns de la scriitor.
— Eu zic s-o suni. Dar cel mai bine e să vă întâlniți și să stați de vorbă, ca să vă lămuriți situația.
Zen se oprește și își face cruce, cu ochii la cer.
— Vai, nici nu vă închipuiț’ ce m-aț’ liniștit. Parcă ’Mnezeu v-a scos în calea mea. Prostu’ de mine era în stare să n-o mai sune niciodată pe prietena mea.