Sa cercetam bucatele, gatitul, mincatul, cu ochi incordat stiintific, dar sa si dam savoare savantei scrutari, fara a pierde din vedere nici o clipa ca savoir si saveur erau cindva gemene.
Cam asa au stat lucrurile saptamina trecuta, cind am participat la cel mai neplicticos colocviu international din viata mea. S-a chemat sec Norme, practici si reprezentari in cimpul culinar, dar titlul n-a alungat pe nimeni. Dimpotriva: la Colegiul Noua Europa a venit un public istet, care a ascultat neabatut doua zile cum 17 specialisti din Franta, Turcia, Bulgaria, Germania si, fireste, Romania au pus pe masa rezultatele trudei lor de antropologi, sociologi, etnologi, istorici, cercetatori literari (1).
Ce pot sa va spun e ca am stat cu gura cascata in timp ce Claude Fischler, director la CNRS (Paris), ne-a explicat ce inteleg europenii din cinci tari, basca din State, despre comensualitate, convivialitate si individualism atunci cind e vorba de ghiftuiala. Ghiciti care natii se dau in vint sa stea impreuna si sa manince? Italienii si francezii. Dar care gatesc cel mai cu sirg acasa? Tot ei. Vai si-amar, prin urmare, de americani, de englezi sau de nemti. Multe vorbe destepte despre cine sintem si ce vrem sa spunem de fapt prin mincaruri s-au auzit la colocviu. Numai un nestiutor (2), ca sa nu zic altfel, ne-ar fi putut privi de sus ascultind ce batalii identitare ascund baclavalele, sarmalele, mamaliga, piinea rituala, ciorba, grenadirmarsul, picioarele de broasca sau dobostortul.
Ca atare, i-am sorbit pe Zafer Yenal, cercetator din Istambul, pe Stefan Detchev, universitar din Bulgaria, pe Pia Branzeu, Maria Chis si Iulia Nanau, de la Universitatea din Timisoara, pe Ioana Popescu de la MTR, pe Razvan Stan de la NEC, pe Georgeta Filitti, Rodica Binder, Jean-Pierre Amiot, Joel Henri si Christian Vermorel, pentru ca tot ce au spus nu era savantlic descarnat, ci o bunatate plina de saft, impanata cu istorie si viata. Iar cind dumicatii teoretici s-au inmuiat in sosurile practicii, a avut loc – dupa o scurta infruntare – pacea din cerul gurii intre deliciile din Provence (mincaruri facute pe loc, plus vinuri cuvenite: mersi Jean-Pierre Martin, Sylvette si Jean-Paul Mories), vigoarea mamaligii si pastravilor de la MTR (bogdaproste Vintila Mihailescu) si dulcegarelile timisorene (multumim tanti Mia).
Si-asa am ajuns unde am vrut: la spuza banatica pe care trag in incheiere totul. Caci desfasurarea de forte la care-am fost partasa e opera Smarandei Vultur, prietena mea. Cercetarile ei despre francezii veniti acum aproape 300 de ani in Banat si care s-au intors in Franta dupa 1945, despre nemaipomenitul La Roque sur Pernes, satul banatean din Provence, ne-au adunat pe toti laolalta la NEC. O alint acum in public Vulturas, pentru ca in 29-30 iunie a fost cea mai brava femeie pe care am cunoscut-o vreodata.
(1) S-a vazut astfel cum mincarea si mincatul, ca de altfel vesmintele si imbracatul, locuinta si locuitul au impins Romania si Balcanii spre modernitate (asa suna proiectul NEC: Traditiile noii Europe. Preistoria integrarii europene in Sud-Estul Europei)
(2) Musai sa fac a doua nota de subsol pentru a semnala marea prostie aparuta despre colocviu intr-un ziar central la care tin, de altfel, pentru ca-l stiu facut de oameni destepti.