In chip ciudat, dintii pot primi in roman o importanta capitala, exact cind nu te-astepti (de exemplu, Irie vrea sa obtina de la mama ei permisiunea de a pleca un an in Jamaica si, pentru ca stie ca noaptea mama vorbeste ciudat, peltic, isi imagineaza ca atunci e mai vulnerabila, poate chiar putin debila; asa ca intra in dormitorul parintilor, incepe sa turuie de ce vrea in Jamaica, pina cind rastoarna un pahar cu apa de pe noptiera si o proteza dentara o musca de picior: mama ei avea dinti falsi! – dezvaluire care pentru Irie face parte dintr-un lung sir de ipocrizii ale familiei sale; daca ar fi sa ma intorc pe la inceputurile romanului, la dintii Clarei, mama lui Irie, ar trebui sa vi-l povestesc pe tot, ceea ce e absolut imposibil).
Dinti albi este un roman despre imigranti, despre Londra cea multicolora si nelinistitoare. Insa, in acelasi timp, e o carte despre relatia noastra intima cu istoria, fie ca e vorba de cea familiala, pe care o putem cuprinde in arborele genealogic, fie ca e istoria cu i mare, a datelor si a evenimentelor importante pentru umanitate. In ochii celei din urma, nu contam, de obicei, aproape deloc.
Asa ca, folosind un mecanism compensatoriu, unii dintre noi scormonesc printre stramosi si gasesc vreun stra-strabunic care sa fi fost la originea glorioasa a nu stiu carei revolutii esuate. Ascendenta fiecaruia poate fi pompata cu onorabilitate, pentru ca ea sa se reverse si asupra noastra. Insa toate astea nu au de fapt nici un sens, pentru ca „nu a existat si nu va exista nici o durata”, caracteristica principala a imigrantilor (dincolo de cea a mobilitatii spatiale nelimitate) fiind aceea ca „ei nu pot scapa de istoria lor, asa cum nici noi nu putem scapa de umbra noastra”.
Zadie Smith isi conduce nebanuit rationamentul pina la finalul surprinzator al celor peste 500 de pagini, lasindu-si cititorii imobili si perplecsi in mijlocul istoriei lor.