Da, insa aici incap citeva suave nuantari. Intr-adevar, "chestiunea tinerilor scriitori" a devenit atit de "incomoda", incit, de curind, sefii breslei s-au gindit brusc s-o "rezolve", cit ai bate din palme, inventind un "colocviu" ad-hoc, de "reconciliere", la Bucuresti. Mi se pare ca nu trebuie sa privim situatia incordata, creata la Uniunea Scriitorilor, numai din unghiul unilateral al luptei ("cronologice"/"biologice") pentru putere.
In fond, generatiile de creatie (conform sintagmei lui Tudor Vianu)
intereseaza istoria literara numai daca confirma axiologic. Stimate tinere
prieten, pina la urma, frondele trec, pe cind literatura de valoare ramine,
indiferent carei generatii apartin actantii care-au scris-o. De obicei, se retin
doar acele semnale de departajare structurala care marcheaza, printr-o ruptura
violenta, traiectul noilor insurgenti. Termenii de „generatie”, „promotie”,
„grup”, „desant”, „scoala literara”, „cenaclu”, „atelier” etc. nu mai conteaza
astazi, ci important este sa poti sa faci sa avanseze literatura. Pe de alta
parte, expresia stereotipa „lupii tineri” induce, aici, un iminent pericol
carnasier si este normal ca „scriitorii consacrati” (?!) sa se alerteze/
coalizeze spontan pentru a-si apara ciolanul administrativ. Dincolo de orice
consideratii insa, toti scriitorii autentici trebuie sa-i sprijine concret pe
tinerii talentati ca sa se afirme si sa se impuna. Cind eram in Italia, am
constatat ca Mario Luzi si Piero Bigongiari erau intotdeauna foarte saritori
sa-i promoveze pe tinerii debutanti.
In alta ordine, la virsta euridicilor, am fost eu insumi extrem de drastic cu
generatia anterioara, publicind volumul Poezie si generatie, in 1975, ca pe un
fel de „manifest” impotriva „poetilor consacrati”, Marin Sorescu si Nichita
Stanescu. Mai tirziu, cind am renuntat la revolta generationista, m-am revizuit
si am devenit mai generos. Astfel, in anii ’80, dintr-o „complicitate
instinctiva”, ii omologam pe textualistii optzecisti, atunci cind foarte putini
erau cei care stiau „ce e cu textualismul”. In Poezia romana actuala (1998),
i-am evaluat pe nouazecisti ca pe o alta generatie de creatie, mai vie si mai
profunda decit aceea a optzecistilor. Consecvent cu acest program, am fost atras
mai recent si de puiandrii douamiisti.
Daca m-ar fi intrebat cineva, in ianuarie 2004, ce surpriza pregateste
Editura Pontica, as fi raspuns aproape fara nici o ezitare: antologia De la
Claudiu Komartin la Marius Ianus. Komartin nu apare deloc in Generatia 2000
(Pontica, 2004), iar inainte de Ianus sint, printre altii, Iulian Fruntasu,
Sorin Ghergut, Mircea Tuglea, Adela Greceanu, poeti pe care-i vedeam definitiv
„adjudecati” de antologia de la sfirsitul anilor ’90; imi rasturnati complet
viziunea!…
Imi pare rau. Inseamna ca „viziunea” dumitale asupra generatiei douamiiste e
prea ingusta, ca sa nu spun prea partizana. Eu am riscat, din necesitati
maieutice, sa am o viziune critica ceva mai larga. Astfel, din punct de vedere
„teritorial” – ca sa zic asa – am vrut sa depasesc limitele previzibile ale
„perimetrului bucurestean” si – cronologic – am impins ceva mai inapoi de anul
2000 momentul coagularii unei alte sensibilitati si scriituri, corespunzatoare
altui orizont de asteptare. Daca vrem sa diacronizam, cred ca basarabenii
Dumitru Crudu si Iulian Fruntasu au fost printre primii care-au anuntat, la noi,
schimbarea de paradigma. Faptul ca Dumitru Crudu a anticipat noul tip de discurs
si este ideatorul principal al manifestului fracturist (semnat alaturi de Marius
Ianus in 1999, dar reformulat recent de el, intr-o „precizare” din suplimentul
„Generatia 2000”, al revistei „Paradigma”, noiembrie 2005), ma indreptateste
sa-l consider, pe tinarul scriitor de la Chisinau, un deschizator de drum,
inaintea lui Ianus. Asta explica de ce antologia mea se deschide cu Dumitru
Crudu, si nu cu Marius Ianus.
In legatura cu celalalt „reper” din titlul subtil pe care mi-l sugerezi,
profit de ocazie ca sa intrerup un mic echivoc ce se perpetueaza de la aparitia
antologiei. Spre deosebire de alti critici, sine ira et studio, eu cred ca
exista destui poeti in aceasta generatie – care-au debutat cam in acelasi timp
cu Claudiu Komartin – ce-si pot revendica, mai justificat decit acesta, dreptul
de-a fi prezenti in ea sau pretentia de a-si vedea numele pus pe coperta cartii,
asa cum propui dumneata. De aceea, am fost mirat sa constat o reactie foarte
nervoasa, in receptarea antologiei mele, din cauza absentei lui Claudiu
Komartin. E cazul sa clarific lucrurile. Nu l-am inclus pentru ca nu l-am
considerat suficient de autentic ca sa merite antologarea. Omisiunea mea insa
i-a folosit mult mai mult, caci, daca-l includeam, asa cum i-am inclus si pe
altii, nu ar fi mai devenit atit de celebru. Aproape toti cei care-au scris
despre antologie s-au scandalizat de lipsa acestuia, in replica plusind aiuritor
asupra formidabilului talent al „marelui exclus”. Cineva a vorbit de „poet
vizionar” etc. Asta a facut sa-i creasca disproportionat ambitiile, obligindu-l
sa confectioneze, neobosit, texte in serie, pentru a-si intretine gloria de
moment. Sa speram ca nu se va lasa pacalit de aceasta intorsatura a lucrurilor
la care nu se astepta deloc, atunci cind mi-a cerut sa-l debutez, in 2003, iar
eu i-am spus sa astepte pina se „personalizeaza”. Desi, intre timp, a publicat
doua volume si-a mai avut doua lecturi la Euridice, nu m-as grabi inca sa afirm
ca s-a gasit pe sine ca poet. Cu toate ca-mi este foarte simpatic (cunoscindu-l
de cind era elevul lui Soviany la Liceul Eminescu), mi se pare ca (exact ca-n
liceu) mimetizeaza mai departe discursul altora. (Ultima data, cind a citit in
cenaclu, il imita flagrant pe poetul basarabean Ruslan Carta.) Obligat de
echivocitatea ingrata a celorlalti critici, am considerat moral sa-mi exprim
parerea sincera asupra poetului Komartin. As dori enorm ca intuitia mea
„negativa” sa functioneze gresit, dar si acum douazeci de ani m-am indoit, la
fel, de „talentul poetic” (trimbitat asurzitor de catre critica de atunci) al
optzecistului Ioan T. Morar si se pare ca timpul mi-a dat dreptate. Din ce
publica prin reviste si din luarile de cuvint la Euridice, Claudiu Komartin pare
ceva mai inzestrat pentru critica, dar oficiul critic cere studiu organizat si o
viziune aprofundata asupra literaturii. Deocamdata, fiind foarte tinar, el se
afla, inca, in cautarea infrigurata de sine insusi. Indiferent in ce se va proba
in continuare (poezie, critica, teatru sau proza), astept de la el sa devina
autentic si imi voi revizui parerea. Se intelege de la sine ca nu mi-ar placea
deloc sa mi se rastalmaceasca, in mod stupid, aceasta interventie onesta in
legatura cu „absenta” lui Komartin din antologia incriminata. Normalmente, el ar
putea fi recuperat, impreuna cu altii, la editia a doua.
Nici Urmanov, nici Elena Vladareanu, nici macar Marius Ianus (daca privim
cu atentie), ca sa amintesc doar citiva dintre cei mai mediatizati poeti
recunoscuti astazi ca douamiisti, nu au pledat pentru intrarea prin forta de
grup in literatura (poate doar grupul de la Constanta, singurul foarte
solidar…), ba, din contra, au refuzat, uneori chiar transant, orice forma de
„inmatriculare”. De ce atunci o antologie?
E deja stabilit, prin consens critic, ca antologiile sint instrumente utile
prin care se anticipeaza relieful unei posibile istorii a literaturii. Ba chiar
acestea substituie, adeseori, mai avantajos, orice istorie literara, deoarece
reactualizeaza prompt receptarea unor texte. Ca experienta proprie, trebuie sa
spun ca, dupa ce-am ajuns in Italia, acum treizeci de ani, am avut un impact
revelator cu poezia italiana contemporana prin antologia lui Antonio Porta,
Poesia degli anni settanta (Feltrinelli, Milano, 1979), deoarece am putut sa
citesc, acolo, textele poetilor importanti care publicasera in ultimul deceniu
(1968-1978), antologati, pe fiecare an in parte, prin poeziile aparute, pe
parcursul acelui interval, in diverse reviste sau volume. Astfel am putut sa
simt imediat care era pulsul viu al poeziei italiene si am inteles cum se
repartizau vectorii structurali in alternanta dinamica dintre generatii. De la o
asemenea perspectiva sincronica am pornit eu insumi, mai tirziu, in lucrarea
Poezia romana actuala (antologia comentata, in trei volume, a poeziei
postbelice, aparuta in 1998-1999), care a fost completata, in mod firesc, cu
Generatia 2000, tiparita acum doi ani pentru a da continuitate proiectului si
mai ales pentru a-i introduce in competitie pe ultimii sositi. Cred ca se poate
deduce usor, de catre oricine, ca aceasta „antologie” nu reprezinta, nicidecum,
vreo tentativa ascunsa, a mea, de „inmatriculare” gregara a tinerilor
scriitori.
Dupa ce a fost unul din promotorii activi ai conceptului de noua
generatie literara, Razvan Tupa se grabeste sa-i anunte (nu mai tirziu de zilele
trecute) decesul. Nu fara unele argumente, as spune (cvasi-esecul manifestului
fracturist, perpetuarea vechilor obisnuinte, gascute si orgolii ce se pot
articula foarte zgomotos la un moment dat – Tupa atragind atentia ca deja ele
exista si, mai mult, se si manifesta – statul comod sub umbrela generationista
etc.), care ma si mir ca nu ocupa un loc mai vizibil pe agenda dezbaterilor
literare din zilele astea…
Dl Razvan Tupa si-a expus si in Cenaclu aceasta idee „funebra”, oarecum
„alarmanta”, pentru competitorii primi ai generatiei sale. Este o atitudine
normala. Nu mi se pare deloc ceva nou, fiindca, in general, intra in regula
jocului ca aceia care au o constientizare maxima a propriei generatii sa fie
primii care o neaga. Asa s-a intimplat cu toate gruparile avangardiste/
experimentaliste din secolul XX; de exemplu, cei cinci componenti ai „grupului
suprarealist roman” s-au separat si s-au negat reciproc de mai multe ori. Deja,
in promotia saizecista, poetii aparuti dupa 1966 (Dimov, Mazilescu, Mircea
Ivanescu) polemizau, prin scrisul lor radical schimbat, cu cei debutati in
primul lustru al aceluiasi deceniu (Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Cezar
Baltag). Asta nu reprezinta altceva decit un semn de maturizare a
generatiei.
In acest sens, si eu am observat ca, in stagiunea ultima a Euridicii, au
aparut poeti noi, cu adevarat diferiti fata de prima serie a euridicienilor. (Ma
refer la cei care au citit la ultimele sedinte, precum Robert Mindroiu, Florin
Bratu, Eugen Suman, Livia Rosca, Diana Geacar, Andra Rotaru, Irina Brandabur,
Ruslan Carta, Pablo Hose etc.). Evident ca e vorba de o modificare subtila de
atitudine si de mijloace tehnice, prin curatirea de scoriile contondente ce
insoteau initial substanta polemica a discursului douamiist. De fapt, orice
generatie se manifesta la fel: intii se impune iconoclast prin furia noutatii
discursive/existentiale, apoi se rafineaza si se dilueaza pina la automaniera.
Se pare ca nu e nimic nou sub soare. Anuntind „moartea generatiei 2000”, Tupa
propune o discutie bazata pe prezentarea grupurilor tinere care au marcat poezia
de la noi in ultimii ani, prezentare utila dupa parerea mea, fara a sta totusi
prea bine de una singura in picioare, daca luam in calcul fie si un singur
aspect: diferentele majore din cadrul celui mai important asemenea grup, cel din
Bucuresti, care nu e nici pe departe atit de compact precum s-au grabit sa
constate unii comentatori. Mai operant mi s-ar parea conceptul de scoala
poetica…
De fapt, prin aceasta nu ar face altceva decit sa ilustreze identitatea
structurala a intregii generatii care, oricit de dispersata teritorial,
descopera instinctiv acelasi mod de a simti si a face literatura, indiferent ca
grupurile ce o reprezinta se afla la Arad sau la Constanta, la Bucuresti sau la
Craiova, la Cluj sau la Iasi, la Timisoara sau la Chisinau. Cred ca, daca Razvan
Tupa ar continua o asemenea „prezentare” (precum aceea inceputa cu „grupul de la
Constanta” in primul numar din revista „Versus/m”), s-ar putea vedea mai bine
unitatea in diferentiere si diversitatea incizionata adinc in gena matriciala a
douamiistilor.
N-are nici o importanta ca „grupurile” din Bucuresti sint mai evoluate sau
mai complexe, si nici faptul ca aici s-au produs noi isme: cele mai cunoscute
fiind fracturismul (lui Dumitru Crudu si Marius Ianus), utilitarismul (inventat
de Adrian Urmanov in toiul dezbaterilor de la Euridice) si deprimismul (lui Gelu
Vlasin).
Nu conteaza cit de „compact” este un grup sau altul, ci daca acesta adera sau
nu la spiritul douamiist.
(Cit) veti continua sa sprijiniti generatisa douamiista?
O voi sustine atit cit mi se va parea necesar. Demersul unei generatii
trebuie sa fie unul de adincime a viziunii existentiale si de implicare agonala
in problematica epistemica a momentului. Fara asta nu se ajunge prea departe.
Dupa afirmarea in forta, care nu e decit o premisa, urmeaza un drum individual
greu de parcurs la care, toata lumea stie, nu rezista decit citiva. Eu astept
acum sa vad care sint acei citiva, capabili sa treaca de la fronda juvenila la
opera. Adica astept sa apara sau, mai exact, sa se defineasca scriitorii
importanti care impun axiologic o generatie de creatie. Aceasta inseamna ca
spiritul critic poate fi destul de permisiv, pentru a nu stopa incercarile de
primenire, dar nu pentru multa vreme. Pentru mine, literatura nu e un simplu
exercitiu de lejeritate. Nu voi confunda niciodata acneea de primavara a
poetilor ce citesc la Euridice cu opera propriu-zisa care, daca ramine doar
„anuntata”, nu reprezinta decit o forma a ratarii. Ii voi urmari pe cei care
continua cursa si sper ca nu-i voi trada. Eu voi fi atent la valori, dar daca
acestea nu se ivesc, nu voi avea ce „sprijini”.
„Au trecut doar primii cinci ani din cei zece acordati de mine
generatiei ultime”
Dupa inflatia de „visceralitate, mizofilie si
scatofagie” ce parea sa preia controlul la un moment dat, s-au putut afirma
poeti precum Claudiu Komartin, Dan Coman, Teodor Duna (Constantin Virgil Banescu
o facuse deja), iar acum, mai greu e adevarat, pregateste terenul Andra Rotaru,
o poeta inarmata pina in dinti cu tehnica (Urmanov), dar si cu viziune (Nina
Vasile). Si pentru ca intrebarea mea este poezia – incotro?, cred ca e cazul sa
aducem in discutie (si) scoala de poezie inaugurata la Risca de Adrian Urmanov.
Va e „frica” de acest Adrian Urmanov?
Mie nu mi-e „frica” decit de poetii mari. Unii douamiisti s-au imbolnavit,
din pacate, de vedetism, prea devreme, cum cred ca e cazul lui Constantin Virgil
Banescu si Claudiu Komartin, ca sa citez numele a doi dintre „afirmatii”
dumitale. Adrian Urmanov e un euridician pur din prima serie, remarcabil prin
dorinta sa de diferentiere structurala; el a debutat la Pontica in 2001, cind
mi-am permis sa-i sugerez titlul volumului Carnurile cannonice, si apoi s-a
format in Cenaclul Uniunii, in primii doi ani (2002-2003) de functionare a
acestuia in Sala Oglinzilor. Aici s-a facut cunoscut, de la inceput, prin
coerenta luarilor de cuvint, pe cit de polemice pe atit de inteligente (de
exemplu, acuitatea si consistenta replicii pe care i-a dat-o lui Florin Iaru a
nascut constatarea mea ca asistam la nasterea unei noi generatii), propunind
ideea utilitarismului, in replica la fracturismul lui Marius Ianus. A mai
publicat doua volume tot la Pontica (Poeme utilitare in 2003 si Schelet in
2004). Dupa ce-a ramas pentru un an, cu o bursa de creatie, in Anglia, s-a
intors de acolo rascolit interior si a ales, brusc, sa devina calugar la Risca,
desi de meserie este contabil, scolit in toata regula in tara si la Moscova.
Agresiv (cu sine si cu altii) din exces de timiditate si aparent lipsit de duhul
smereniei, a gasit de cuviinta sa transfere spiritul euridician peripatetic
intre zidurile unei minastiri medievale moldave, tinind cursuri secrete de
poezie unor tineri dornici de-a invata, care-au debutat dupa aceea cu succes.
Daca va reusi in tentativa sa ambitioasa de a intemeia „o scoala de poezie” la
Risca, inseamna ca scoala de poezie de la Euridice a dat rod si asta nu poate
decit sa ma bucure. In cadrul cam agitat al Cenaclului nostru am sustinut
intotdeauna ca literatura trebuie sa se manifeste concurential si in competitie
deschisa, nu in spirit meschin de invidie joasa.
Care ar fi cele mai importante linii de forta pe care se sprijina
discursul poetic douamiist, pentru ca, si nu cred ca e doar impresia mea, se
vorbeste adesea despre nume, dar mai putin de tendinte, directii, in fond
lucrurile care conteaza…?
Sugerez, fara nici o pretentie de sistematizare, doar citeva dintre acestea:
radicalizarea discursiva prin renuntarea la retorismul textualist sau de alta
provenienta, hypervisceralizarea perceptiei realului prin implicarea
coparticipativa (era sa zic „utilitarista”) a celuilalt, explorarea lacaniana a
subteranei prin asumarea curajoasa a abjectiei umane, recuperarea subiectului
social alienat prin pendularea paranoica intre „apocalipsa” si „integrare”,
exacerbarea autenticitatii trairii de gradul zero ca terapeutica obscena a
limitei subzistentei etc. Deocamdata cred ca asistam inca la procesul lent de
sedimentare si stratificare namoloasa a unui humus generational din care sper ca
se vor contura, cit mai curind, directii si tendinte poetice originale. Dar nu
trebuie sa ne grabim, caci au trecut doar primii cinci ani din cei zece acordati
de mine generatiei ultime, pentru a-si trasa si impune dira proprie. Am
incredere, cum am mai spus, ca criticii douamiisti vor sti sa-i sesizeze la timp
si sa-i marcheze diferenta structurala.
Repere:
- (n. 1944, Slatina) poet, prozator, eseist si critic literar
- director al Editurii Pontica si al revistei culturale „Paradigma”
- a detinut o rubrica de critica literara in „Ziua literara” si a fost
semnatar al rubricii „Accente” din ziarul „Cotidianul”
- este coordonator al cenaclului „Euridice” de la Muzeul Literaturii Romane
din Bucuresti
- a publicat peste 40 de volume in Romania si 20 de volume in Italia
- in 1996, a fost laureat cu Premiul Herder (Universitatea din Viena), unul
dintre cele mai prestigioase premii literare europene
- a mai fost distins cu Premiul International Eugenio Montale (Roma, 1989) si
Premiul literar Carlo Betocchi (Cita di Piombino, 1992)
Opere:
- Prada realului (poezie, 1980)
- Ion Barbu. Eseu despre textualizareapoetica (1981)
- Avangarda literara romaneasca (1983)
- Intermezzo (roman, vol. I – 1984, vol. II – 1989, vol. III – 2002, vol. IV –
1997)
- Despre fragilitatea vietii (poezie, 1987)
- Poeti italieni din secolul XX (antologie comentata, 1988)
- Textualism si autenticitate (1993).
- la Editura Polirom a publicat Jurnalul
lui Dracula (2004, nominalizat la Premiul National pentru Roman, Bergamo,
1993) si Moartea
la Tomis. Jurnalul lui Ovidiu (2005)