La 12 ani dupa prima aparitie de la Nemira, Amantul Colivaresei este un roman proaspat, puternic, lipsit de orice zgura a trecerii timpului care sa-l fi facut inactual. Un roman despre viata in comunism, e drept, dar nu unul care sa-si epuizeze resursele in gestul patetic al acuzarii. (Nu de alta, dar prea multi publicisti se declara in ultima vreme „plictisiti” de retorica anticomunista. Orice devine literatura cu timpul, e adevarat, dar literatura adevarata cu greu se transforma intr-un simplu discurs ideologic!) Un roman al mediilor sociale marginale, al proletariatului in zdrente, al clasei fara identitate de sine si fara constiinta morala. Romanul lumii pe care au creat-o ultimii 50 de ani in Romania si in care noi inca traim astazi.
Lumea aici descrisa este una violenta si precara, strabatuta dintr-o parte in alta de vagabonzi cinici si batausi, gata oricind sa se aseze temporar undeva, in vreo periferie de Bucuresti, pe linga vreo fabrica, deoarece munca in sistemul socialist nu ii scoate din deprinderile lor de hotie, chiul si promiscuitate. Nu e vorba de vagabonzi veseli sau cu „suflet mare”, iar faptul ca intorc spatele sistemului nu ii face niste ingeri. Ingeniozitatea autorului este de a-si lua drept reflector privilegiat pe unul dintre ei, Mite Cafanu, si de a ne oferi astfel spectacolul interioritatii acestuia, intunecata si viscoasa, cu vagi momente de iluminare. Un ins dur, care judeca cu duritate mizeria din jur.
Mizerabilismul poetic
Notiunea de „mizerabilism”, destul de controversata in sine, a inceput ca simpla strimbatura esteta din nas in fata virilitatii invirtosate a unor scriitori de dupa 1990. Nu mai are rost sa subliniez potentialul ideologic al respectivei strimbaturi intr-un moment cind discursul anticomunist trebuia compromis cu orice pret, pentru ca nu cumva stinga politica sa piarda puterea. Luat insa in sens neutru, cu toate masurile de precautie necesare, mizerabilismul nu facea decit sa numeasca o stare de fapt: o atitudine de revolta a noilor scriitori, tradusa in realism „negru” cu insertii fantastice. In timp, mizerabilismul nouazecist, bine reprezentat de cartile lui Daniel Banulescu, Petre Barbu, Mihail Galatanu, Dan Lungu, partial de Bogdan Suceava, s-a „clasicizat”, a devenit o reteta de succes. Debutanta Maria Manolescu, cu romanul recent Halterofilul din Vitan, face parte din trena involuntara a epigonilor acestui fenomen, confirmind astfel puterea de iradiatie a formulei.
Desi cel mai proeminent prozator nouazecist, Radu Aldulescu poate fi numai cu greu alaturat acestui grup. Si asta pentru ca, desi lumea in care se misca personajele sale este una „urita”, scriitorul nu uita ca trebuie sa fie artist in primul rind, deci sa scrie „frumos”. In deosebire de multi dintre scriitorii nouazecisti care isi radicalizeaza nu doar universul tematic, dar si uneltele de scriitor, alese din panoplia cu rangi si topoare, Radu Aldulescu este un autor care stie sa foloseasca si bita, dar si stiletul. Optiunea sa tematica nu inseamna si exclusivism stilistic. Tocmai de aceea, naturalismul scrierilor sale este mai fidel si in acelasi timp mai pur decit al tuturor colegilor de generatie. Din literatura romana, l-as asemana cu Marin Preda cel din Intilnirea din paminturi, capabil sa descrie bataia cu parii dintre doi fii de taran ca pe un balet. Senzatie care revine la lectura unui pasaj ca acesta: „Cele doua crosee ale lui Mite au explodat imediat in viscerele acestui gind rau, odata cu trosnetul oaselor ambelor maxilare si odata cu presiunea resimtita in incheieturile pumnilor si durerea ascutita din falange, care-l facu sa-si infiga miinile in pieptii camasii maiorului, oprindu-l din prabusirea sa pentru a-l fixa cu lovituri cu osul fruntii, puternice si rare, de doua ori, de trei ori, in nas, in gura, in barbie, lasindu-l apoi sa cada, cu fata si pieptii camasii lac de singe, intr-o rina, cu un umar pe marginea patului si celalalt pe covor”.
Cronica de familie a declasatilor
Mizerabilismul lui Radu Aldulescu este unul poetic, nu pentru ca s-ar reduce la cosmetizarea prin edulcorare a unei realitati obscene, ci pentru ca mizeaza eroic pe valorile stilului intr-un context in care ne obisnuisem ca stilul sa fie una dintre ultimele preocupari ale autorului. Textul lui Aldulescu este unul lucrat, cu dese schimbari de registru, profitind de pe urma stilului indirect liber pentru a-si varia virtutile expresive si pentru a genera o impresie de mare forta a naratiunii. In fraze fara sfirsit, istoria lui Mite Cafanu si a partenerului sau de vagabondaj Giani Bajnorica capata un relief pregnant si datorita faptului ca este adesea spusa cu cuvintele lor. Limba periferiei bucurestene, plina de „ie” si „pa” si „da”, cu celebrele sale dezacorduri, se potriveste foarte bine unei mentalitati aventuroase si tranzactionale, pline de agerime, care trece cu aceeasi usuratate pe linga sublim ca si pe linga grotesc si care sucomba in fata superstitiilor: „Si ce mi-a spus vecinul atunci, oh, Dumnezeule, ce scornire smintita, ca sarmana mea soacra si-a lui Bajnorica se iubise cu insusi Cel Rau si le facuse pe fete, iar cele opt bivolite tot din negura nepatrunsa a acestei ispite se ivisera-n batatura batrinei si d-aia nu se-apropia nimeni si nu intra nimeni in curtile lor, de putoarea Necuratului, da, chiar asa cum iti spun, toata lumea stie, tot satu’, si da-i si omoara-i acolo, prin gard, tot intr-o susoteala dezlantuita si-nfricosata, incit il masuram cascaund si-amutit”. Dar superstitia nu ocupa scena, deriva fantastica atit de prezenta in proza nouazecista se opreste repede, ea fiind inutila unui prozator atit de plin de resurse proprii precum Aldulescu.
In schimb, acesta se aventureaza in hatisurile unei incurcate cronici a marginasilor societatii comuniste, mai exact a centurii industriale bucurestene, printre toposuri cu rezonanta de-acum celebra: Glina, Catelu, Pantelimon, Titan, Ferentari. Meditatiile inciudate ale unui muncitor care se chinuie sa demonteze un surub dintr-un agregat, lamentarile altora ca nu li se mai aduce alcool nerafinat la fabrica de vopsea, ca sa-l poata fura pentru consum personal, solidaritatea si ura reciproca a calatorilor in comun, glumele desucheate si lejeritatea legaturilor erotice intr-o pasta sordida, omogenizanta, care e viata insasi prin aceste locuri, toate sint adunate laolalta intr-o carte cu ambitii mari, de Cronica de familie a declasatilor din comunism. Scriitorul stie sa produca pagini memorabile, precum imaginea societatii intregi ca un vast combinat de crestere a porcilor, inspirata de stagiul unuia dintre personaje intr-un astfel de loc: „Sint sase trenuri pe zi si-nghesuiala in ele de nu se poate. N-au loc unii de altii, pe tren ca si-n fabricile Platformei, Republica, Douastreiul, Granitul, Ferebeul, Cablul, Policolorul, Medicamentele, Anticorozivul, Stela, Masini Uneltele si cite inca, la care se strivesc si se-mbrincesc si se musca, la titele scroafei nemaiprididind sa-i alapteze, abia tragindu-si sufletul si-nsirind dire de singe prin padoc, iar spurcaciunile ce alta treaba au decit sa le ajusteze dantura cu patentul, domolindu-i cu cite o geanta cu piini, care cit o mai fi si aia, si un pachet cu oase afumate si-o sticla de tarie de fie ce-o fi, si soda caustica poa’ sa fie, daca te arde pa beregata e bine”.
Prin amploarea ei, aceasta cronica a unei lumi instabile isi vadeste si ea instabilitatea. Istoria lui Mite Cafanu este una plina de suisuri si coborisuri obscure, de peripetii fie in doi, alaturi de Giani Bajnorica sau de Norica, fie de unul singur, de episoade in armata, intr-o bizara casnicie la tara cu iz necurat, la uzina Policolor sau la demolarea centrului vechi al Bucurestiului. Singurul lucru care i s-ar putea imputa unei astfel de constructii bogate este diversitatea epica nemaivazuta, care te impiedica sa-i vezi centrul de forta. Centru de greutate pe care eu il detectez undeva in capitolele de la mijlocul romanului: pornind de la sugestia unei demonii care bintuie, deocamdata, Oltenita, romancierul are tactul de a lasa straveziul demon sa planeze asupra intregii sale lumi. Si nu e un demon bulgakovian acesta, de recuzita, care sa poata fi imprumutat din alta parte, eventual de la colegii de generatie, foarte bulgakovieni adesea. Ambitiile prozatorului sint mai mari: „Trece timpul, uite-l cum vine si uite-l cum trece, e oaches e oaches e oaches”. Timpul e un demon, istoria este demonica. O revelatie care ar fi putut sustine un intreg epos, daca ar fi fost mai bine pusa in valoare.
Radu Aldulescu, Amantul Colivaresei, colectia „Proza”, Editura Cartea Romaneasca, 2006