Am citit cu mare placere ultima scrisoare. Daca la penultima am fost sunat si "mustrat" (atit eu, cit si tu, ce vina avem ca Joyce folosea si cuvinte "din alea"), acum am ris cu pofta cind mi-am reamintit de calul naravas Johnny, care si-a reintrat in vechile obiceiuri si s-a invirtit in piateta de mai mare dragul. Ma regasesc cu incintare in acest Joyce.
Am sa incerc acum sa-mi tin promisiunea de a mai spune cite ceva despre Gogol. Iti mai aduci aminte ca Dostoievski sustinea ca „toti ne tragem din Mantaua lui Gogol”? Ma rog, tu poate ai replica rautacios, in stilul lui Nabokov: toti scriitorii rusi buni se trag din Gogol, mai putin Dostoievski. Poate ai dreptate, dar vom avea timp sa revenim asupra acestui subiect delicat, de mult anuntat.
Enciclopedia oamenilor marunti
Exista la Gogol ceva care pe mine ma impresioneaza in mod special. Daca una dintre trasaturile principale ale marilor scriitori e aceea de a crea eroi care intra in creierasele noastre si incep sa devina parte din viata noastra, ei bine, Gogol face un lucru mai putin obisnuit. El isi construieste Odiseea sa, Suflete moarte, din tot soiul de indivizi care numai eroi nu pot fi. Ei sint mai degraba un soi de antieroi. Gogol este marele specialist care face o capodopera din oameni marunti (melkie) si situatii meschine. Suflete moarte este cea mai importanta enciclopedie (citita de mine) a oamenilor marunti, a faptelor meschine, a falsitatii, a ipocriziei si a ceea ce va ramine cu numele de poslust.
Inca de la inceputul „poemului”, autorul se confrunta cu o mare problema, aceea a descrierii personajelor neinsemnate, ce nu au nimic care sa merite atentia noastra. Cind Cicikov ajunge la Manilov, cel despre care „numai Dumnezeu putea spune ce caracter are”, si cei doi traverseaza tinda, antreul si sufrageria, autorul „profita de acest scurt ragaz” pentru a ne spune dificultatea majora in care se afla. „Insa, ajuns in acest punct, autorul e nevoit sa recunoasca ca are in fata o sarcina foarte dificila. Mult mai usor e sa infatisezi caracterele de mare calibru: n-ai decit sa imprastii din gros culorile pe pinza, sa zugravesti ochii negri si arzatori, sprincenele stufoase, fruntea brazdata de zbircituri, pelerina neagra sau purpurie ca focul, aruncata peste umar, si portretu-i gata; dar toti acesti oameni, de care-i plina lumea, care la prima vedere seamana foarte bine unii cu altii, insa, dupa ce insisti cu privirea asupra lor, remarci la ei multe particularitati dintre cele mai imperceptibile, acesti domni, deci, sint grozav de dificil de prins intr-un portret”. Gogol se opreste asupra acestor oameni „asa si-asa, nici una, nici alta, nici laie, nici balaie”.
Din capul locului, Gogol ne anunta cu ce fel de oameni avem de-a face. Atentie, ni se descrie contextul, ni se spune cum arata trasura, ni se dau o multime de detalii minuscule care fac trimitere la erou, ba chiar aflam o multime de lucruri nostime despre vizitiul Selifan si lacheul Petruska. Asistam, inca de la prima pagina, la o discutie shakespeareana de tipul „a fi sau a nu fi”, legata de roata de la brisca eroului: „Ce crezi: la o adica, ar ajunge roata asta la Moscova?”. Dupa trecerea bristii pe linga cei doi mujici rusi care incercau sa-si raspunda la aceasta intrebare metafizica – „pina unde o ajunge roata?” –, este descris, tot in treacat, un tinar „cu pantaloni albi de canafas, cit se poate de strimti, intr-un frac ce se pretindea a fi la moda, de sub care se vedea plastronul prins cu o agrafa de Tula, din bronz, sub forma de pistol”.
Sintem deci introdusi in moda oraselului N.N., resedinta de gubernie. Stim din primele cinci pagini o multime de lucruri, mai putin cine este enigmaticul erou. Cu toate ca i se dedica o carte, eroul marunt, marele posliak, nu merita atentie. Vom afla insa cine e tot din intimplare. Dupa ce eroul nostru se odihni, la rugamintea ospatarului scrise ceva pe un petic de hirtie pentru a fi trimis „unde trebuie, la politie”. Ei, norocul nostru e ca ospatarul, chiar daca era unul de provincie, stie sa silabiseasca. Si aflam ceea ce deja ne intriga, adica numele si datele personajului principal de mult anuntat: „Consilier de colegiu, Pavel Ivanovici Cicikov, mosier, calatoreste in interes personal”. Eroul nostru Cicikov face parte din aceeasi clasa de oameni marunti careia Gogol li se dedica. „In brisca sedea un domn, nici mindrete de barbat, dar nici urit la infatisare, nici prea gras, dar nici prea slab; nu s-ar fi putut zice ca-i batrin, dar nici ca-i prea tinar”.
Apropo de poslust
Suflete moarte are in subtitlu cuvintul „poem”, prin care Gogol reuseste sa dea o „dimensiune colosala”, cum zice Nabokov, poslust-ului. Iar posliak-ul (persoana de gen masculin) de serviciu, cel care a inventat cea mai bizara si dezgustatoare afacere, tirguiala cu suflete moarte, este insusi Cicikov. Nu ma intereseaza interpretarile legate de poslust si Diavol, de care rusii sint obsedati, dezbatind problema fie la votca, fie la bere, asa cum noi combatem politichia si fotbalul. Pina si Nabokov, mai estet si mai ateu de felul lui, ne aminteste de faptul ca Gogol credea in Diavol mai serios decit in Dumnezeu. Posliak-ul, filistinul, cum a fost tradus la noi, nu este nici burghezul lui Flaubert, cu care are totusi inrudiri, nici primitivul care inca nu a acumulat suficienta educatie. Filistinul, dupa spusele lui Nabokov, este mai mult decit un „vulgar rafinat” si presupune „un grad de civilizatie relativ avansat, in care, pe parcursul timpului, anumite traditii s-au acumulat gramada si au inceput sa duhneasca”. Trasaturile esentiale pe care Nabokov le scoate in evidenta cind vorbeste de poslust, pornind de la textul lui Gogol, sint legate de gindire sau, mai bine spus, de un anumit mod de „gindire” („un adevarat filistin are idei conventionale”) si de un oportunism imoral („nevoia patimasa de a se conforma”).
Ceea ce reuseste aceasta comunitate a filistinilor – de altfel, una din trasaturile esentiale ale vremurilor in care traim – e crearea unei lumi a falsitatii, a inselarii si mintirii reciproce. Iar Suflete moarte chiar este poemul perfect al acestei lumi a poslust-ului. Iata mai jos doua exemple pe care eu le ador si care trimit perfect la aceasta lume falsa, in care, Dumnezeule!, traim si noi, dar cu care ne-am obisnuit atit de mult incit ne pare aproape normala. Apropo de Dumnezeu, daca tot sintem pe tarim rusesc si asta e subiectul lor predilect. Dumnezeu a fost declarat mort cam in perioada in care apare posliak-ul. Teza mea legata de acest subiect e simpla: Dumnezeu a murit in ziua in care a auzit prima rugaciune a posliak-ului. Dumnezeu pur si simplu a cedat, a crapat de disperare, cind a vazut ce a ajuns creatura lui: „un vierme Mishelin”. Dar sa revin la cele doua fragmente.
Primul este cel in care se duc negocierile de cumparare a sufletelor moarte, intre Cicikov si Sobakevici. Cicikov ofera un pret mic pe niste suflete, chiar daca de „recensamint”, dar din care a ramas „doar un sunet imperceptibil”. Pentru Cicikov, „opt grivne de suflet ar fi pretul cel mai rezonabil”. Dar Sobakevici este de alta parere. „Zau ca nu-s scumpe. Alt pungas v-ar insela, v-ar vinde niste porcarii in loc de suflete. Ale mele-s toate unul si unul, pe alese: ba mesteri, ba tarani zdraveni”. Si mi se apuca Sobakevici sa descrie fiecare sufletel mort, de ramii cu gura cascata. Ii ia la rind si-i descrie in culori atit de vii, incit ai impresia ca esti intr-o alta lume. Ii descrie pe fiecare in parte, de parca ar fi sfintii de pe iconostas: ba Miheev mesterul de trasuri, ba Probka dulgherul, ba Miluska caramidarul, ba Maxim cizmarul, si citi si mai citi. Iar cind Cicikov ii reaminteste ca toti acestia sint morti si nu mai folosesc la nimic, Sobakevici raspunde trezindu-se parca dintr-un vis: „Da, fireste, sint morti! De altminteri, m-as putea intreba ce folos am de la oamenii care se numara printre cei vii. Pai sint oameni? Sint muste, nu oameni”.
Al doilea fragment e cel in care Gogol povesteste cum reuseste Cicikov sa se impuna in societatea buna din orasul N.N. (p. 18-20, Polirom, 2001). Mama ce Public Relations, adica cum zice autorul: „oricum l-ar fi luat cineva, era un om tare cumsecade”. Adica atit de „cumsecade” incit si Sobakevici – „caruia rar i se intimpla sa vorbeasca pe cineva de bine” –, odata ajuns acasa si intins in pat linga nevasta, ii spune: „Am fost, draga mea, la o serata data de guvernator si am facut cunostinta cu Pavel Ivanovici Cicikov, consilier de colegiu, un om grozav de simpatic”. Sotia raspunde insa rau-prevestitor cu un „hm” si un ghiont cu piciorul. Uf… iar am depasit formatul…