Dar multimea ca entitate poate fi ea insasi un mit, o necesitate, o boala. Baile de multime ale politicienilor pot degenera in paranoia lui „daca voi nu ma vreti, eu va vreau!”. Insa pentru „vedete”, lipsa multimii inseamna moarte, pur si simplu. Daca nu-i cumpara discul nimeni, roakerul se poate apuca de condus camioane. Ceea ce unii si fac. Forma de anihilare a identitatii prin identificare cu un organism supra-personal, multimea este elementul fara de care eroii nu pot exista. Nimic paradoxal deci in a spune ca locul unde multimile se manifesta capata valente mitologice si datorita informei mase de inchinatori la zei. La zeii cei noi si trecatori. De la Delhi la Maglavit, de la Lourdes la Mekka, e plin pamintul de situri si ziduri sfinte. Woodstock este un asemenea loc magic, dar mitul Woodstockului nu vine numai din asta.
Ca sa reziste, un mit are nevoie de prelucrare artistica. Poem epic, roman, evanghelie, disc sau film in zilele noastre. (Iar de cind cu Internetul, de mai multe servere bine administrate!) Woodstockul a avut sansa unui cineast inspirat, Michael Wadleigh, secondat de un viitor maestru, Martin Scorsese. Filmul apartine patrimoniului cultural universal. Festivalul apartine mitologiei secolului XX. Filmul despre festival e tot un mit, un punct de referinta copiat, citat sau parodiat. El descrie fenomenul si-i analizeaza implicatiile sociale simultan. Realizatorul face asta oarecum simplist, dar nu didactic, teoretic, plicticos. Nu. El da cuvintul participantilor si privitorilor. Muzicienilor – prin ceea ce cinta pe scena; publicului – prin ceea ce face (de la mincare, gimnastica yoga & jointuri la sex); restul – interviuri ca la TV; dar ca la televiziunea americana, ea insasi un mit la vremea respectiva. E un cine-verite elementar. Se merge pina acolo incit ecranul e impartit in doua sau trei, in fiecare parte rulind alt film, alte secvente, alte unghiuri, intr-un efort de cuprindere totala a realitatii.
Solidaritate si non-violenta
Fireste, fiecare individ vede evenimentul prin prisma intereselor sale, doar sintem in USA! Un comerciant apreciaza afacerea, fiindca a vindut enorm. Un fermier din vecinatate se plinge ca i-au fost distruse locurile si culturile, si ca nu exista politie. Politia afirma ca nu are in anale nici o situatie in care 300.000 de insi sa convietuiasca trei zile in pace, fara incidente. Iata o atestare clara a doua din trasaturile mitului Woodstock: solidaritatea si non-violenta. Este ceva specific numai festivalului asta? Nu.
Asa a fost aproape mereu, doar la Altamont Hell’s Angels au omorit un biet spectator care a confundat solidaritatea cu gregarul. Asa se intimpla cind dorinta de „a fi acolo” sterge solitudinea, sentimentul care da sens cathartic solidaritatii.
Acest oximoron – solidaritatea solitudinii – pare a exprima esenta mitului Woodstock. Se stie ca tineretea este virsta la care angoasa existentiala ia, de obicei, forma insingurarii, a instrainarii, mai ales in societatile industrializate, urbane. In acelasi timp, si cu aceeasi violenta, se manifesta in sufletul tinar nevoia de a fi alaturi, de „a fi impreuna”, de a trai linga cineva care simte asemeni lui.
E nevoia de dragoste care, ca forta primordiala si de nestavilit, izbucneste in toate felurile. Contradictia interioara este prea cunoscuta in literatura ca sa mai insist. Generatia nascuta in anii ’40 a avut sansa muzicii rock, un liant ce-a adunat sub acelasi steag indivizi din tari, medii si rase deosebite. La Woodstock au fost albi, negri, indieni, japonezi, latino-americani, exilati din estul comunist, puscariasi recent eliberati si viitori presedinti de companii sau guverne. Toti au trait senzatia solidaritatii, toti si-au dizolvat contradictia tineretii in dragoste si muzica, in drog sau alcool, mintuindu-si intr-un fel, si-ntr-un tirziu, angoasa.