In pas de vals calcau tacticos ciinii jerpeliti pe care ii hranesc niste oameni de suflet ai locului, melodios inginau copiii strazii dupa vreun ban, harnic-delicat isi aranjau anticarii cartile in dughenele de tabla inghesuite in parcare, fantomatic unduiau in vint copacii lipsa din parc, viata curgea mai departe ca pe Dunare, linistit si poate cam urit mirositor. Pastrati, va rog, in minte, valsul – el e coloana sonora a unui peisaj pentru care, de fapt, potrivit ar fi numai cinismul Parazitilor.
Strada Lapusneanu din Iasi e cel mai trist decor al pretentiilor noastre cultural-europene. In primul rind, e o zona istorica din care n-a mai ramas aproape nimic (poate doar cimitirul de linga biserica Banu, peste care s-a construit o terasa trendy). In stilul propriu, de kitsch patriotic, un anticar pretinde ca poate revigora spiritul interbelic al strazii, lafaindu-se pe trotuar cu un cort de la Metro trintit peste o masa de lemn vechi, cu patefon, si aparat de radio de-al lui Pazvante, ca si cum l’air du temps poate fi chemat, hodoronc-tronc, printr-o aglomerare inestestica de obiecte vechi sau prin mitomania proprietarului lor. Pe strada Lapusneanu, lumea se plimba, probabil, cu ochii inchisi. Altfel, nu pricep multumirea unora.
E bine ca se aude muzica clasica (de pe compilatii gen „Masters of classic, 3”), ce conteaza daca ea trebuie sa fie ascultata si de locatarii din zona (care poate ca au chef de jazz, de liniste sau de vreun film), e bine, draga, ca cineva chiar se ocupa de cultura in orasul asta, chiar daca ideea lui despre cultura e undeva la jumatatea drumului dintre batutul cu pumnii in piept si un fier de calcat cu carbuni, e bine sa mai vezi din cind in cind un ciolan linga intrarea in bloc, inseamna ca lumea are suflet, e bine, in fine, ca exista strada Lapusneanu, pentru ca aici ne putem pune masca noastra hida de europeni, ramasa de la vreo „Cintare a Romaniei” de Halloween.