Până să debuteze (la 37 de ani) în lungmetraj cu Marița, Cristi Iftime a studiat filosofie la Babeș-Bolyai și regie film la UNATC și a realizat mai multe scurtmetraje, printre care 15 iulie (2011), cu Lorena Zăbrăuțanu, Lucian Iftime, Adrian Titieni și Coca Bloos, selecționat la Berlinale Shorts, și Tabăra din Răzoare (2012), cu Alexandru Potoceanu și Lorena Zăbrăuțanu, selecționat în Cinéfondation, la Cannes.
Marița, un coming-of-age și parțial roadmovie despre un tânăr (Alexandru Potoceanu) care încearcă să se desprindă de imaginea tatălui (Adrian Titieni), a luat Marele premiu al juriului FEDEORA în secțiunea East of West a Festivalului de la Karlovy Vary 2017. Filmul îl urmărește pe Costi, care în preajma Crăciunului pleacă din București și, în drum spre cabana închiriată de familie, se oprește să-și vadă tatăl. Până la urmă ajung să plece împreună spre cabană, iar Crăciunul petrecut de toți împreună (ca altădată) va răscoli problemele cauzate de divorțul părinților și, mai ales, de imaginea unui tată care n-a știut să fie un model pentru fiii lui. Marița intră pe ecrane în 1 decembrie 2017.
În Tabăra din Răzoare era vorba tot despre o desprindere și despre trecerea la vârsta adultă. Putem vorbi despre o continuare a unui demers început acolo, actorii principali fiind și ei aceiași?
Nu există nici o continuitate voită între cele două filme. Prezența Lorenei și a lui Poto în film nu are nici o legătură cu tema. În urma castingului s-au dovedit cei mai potriviți actori pentru aceste roluri.
Care e, pe scurt, povestea acestui film?
Am observat în viața reală gestul reflex pe care îl face mama lui Costi la finalul filmului (nu pot să-l numesc acum pentru că aș divulga finalul) și am construit scenariul împreună cu Anca Buja pornind de la această observație. În rest, filmul este o ficțiune.
De ce ți-a luat atât de mult timp până ai văzut filmul gata?
A durat mult până am găsit un producător care să fie interesat să-l facă. După ce am avut norocul să o întâlnesc pe Ada Solomon și apoi pe Radu Stancu, lucrurile s-au îndreptat spre ceva concret și au dispărut nerăbdarea sau angoasele. Nu am identificat încă opțiuni regizorale pe care să le regret, dar, cine știe, poate pe viitor…
Care a fost cel mai greu lucru în realizarea filmului?
Cred că montajul și sunetul. La montaj a fost greu să găsim forma cea mai suplă din materialul pe care l-am avut, iar la sunet a fost foarte dificil să scoatem cea mai bună variantă dintr-un cadru la care au fost probleme cu priza directă.
Ce feedbackuri ați primit, tu și coscenarista Anca Buja, la Atelierul european de scenaristică ScriptEast la care ați participat în 2014/ 2015, și cât de mult ați modificat scenariul în funcție de ele?
E important să dezbați scenariul atâta timp cât ești încă în faza de dezvoltare pentru că nu știi de unde poate veni o soluție. La ScriptEast am avut discuții foarte interesante, dar nu țin minte să fi modificat ceva. În schimb, am scris o secvență în plus și am căpătat puțin mai multă claritate în legătură cu ce vreau și ce nu vreau să fac cu filmul.
Ai știut de la bun început că stilul urma să fie unul realist? Au scenele din mașină vreo importanță simbolică? (N.red: filmul se numește Marița după numele Daciei tatălui.)
Evident. Dialogurile și tipul de observație erau unele realiste încă din stadiul de scenariu. Din mizanscenă, însă, am vrut să recuperez și un anumit discurs despre memorie, iar mașina, pe lângă faptul că este un vehicul de la geamul căruia poți observa schimbările de peisaj, arhitectură și lumină pe durata drumeției, este și un obiect care poartă personajele spre trecut.
Ce le-ai spune spectatorilor care ar exclama: „Iar scene de familie la masă!“?
Alții ar putea să zică: „Am mai văzut prim-planuri, iarnă și bărbați cu barbă în filme românești, sau, dacă nu le-am văzut în filme românești, le-am văzut în filme neromânești“. Nu poți mulțumi pe toată lumea, însă în momentul în care folosești un element în film poți să te asiguri că o faci în felul tău. În ce mă privește, scenele succesive de masă urmăresc, printre altele, tranziția personajelor înspre starea de beție.
A fost interesant și greu să urmăresc modificările în relațiile dintre personaje în funcție de stadiul de beție în care se aflau și, în același timp, să restitui realitatea specifică fiecărui stadiu. Aici am avut norocul să fiu ajutat de niște actori incredibili. După cum am spus și mai devreme, am mai încercat în film astfel de tranziții, pe care le-am vrut cât mai organice: schimbări de geografie, de lumină sau fluctuațiile lui Costi în raport cu Sandu și cu restul familiei.
Ai scris personajul tatălui special pentru Adrian Titieni?
Nu, absolut toți actorii au fost aleși în urma unui casting care a durat o vară întreagă.
Înainte de Karlovy Vary spuneai: „Miza a fost ca spectatorii să petreacă suficient timp cu tatăl, să se familiarizeze atât de mult cu prezența și cu poveștile lui, încât să li se pară lor înșiși greu să se despartă de el“. Mi se pare că Marița e un fel de The Royal Tenenbaums pe grav, dar Sandu nu e la fel de carismatic precum Royal și nici la fel de dornic să repare greșelile din trecut. De ce ai ținut totuși să faci din el un personaj care cade ușor în penibil și de care băieții lui râd pe față?
În primul rând, nu am vrut ca Sandu să fie genul de individ pe care să vrei să-l iei acasă, dar am încercat să obțin, împreună cu domnul Titieni, o partitură cât mai complexă și mai nuanțată, cu care spectatorul să rămână și la care să se gândească după ce iese din sala de cinema. Apoi, m-a interesat mai mult alienarea decât conflictul deschis, m-au interesat mai mult cele nespuse decât cele spuse.
Nu cred că Sandu este penibil și nu îmi gândesc niciodată personajele în termenii aceștia. Dacă nu se oprește din povestit ca să se certe cu cei care râd de el este pentru că, în situația în care se află, nu are altă variantă decât să continue să povestească. Această lipsă de variante a personajului în raport cu propria familie mi s-a părut a fi dimensiunea lui cea mai importantă și cea mai tragică.
Ce reacții de la Karlovy Vary ți s-au părut cele mai interesante?
Din păcate, nu am reușit să ajung la festival, dar mi-a reținut atenția motivația juriului care a apreciat mai ales secvențele din cabană în care membrii familiei „își sărbătoresc întâlnirea și se bucură de ea spontan“, de parcă nu ar fi trecut printr-un divorț.
Următorul tău film va fi tot o poveste despre maturizare sau ai încheiat o etapă?
Fără să-mi propun neapărat o temă anume, am observat că până acum m-au atras momentele în care personajele mele principale sunt pe cale de a deveni altcineva, acele morți cu m mic care ne traversează pe rând viața. Poate fi maturizarea sau orice altă transformare ireversibilă.
În lungmetrajul meu următor, Zur, un fotograf care se simte alienat în orașul mic în care trăiește intră în relații de putere cu cei din jurul lui, ceea ce îl erodează și îl obligă să se transforme.
Ce părere ai despre faptul că în acest an au fost terminate atât de multe lungmetraje de debut?
Una foarte bună. La cât mai multe!
Dar de ce crezi că, oferta totuși diversificându-se, românii nu s-au înghesuit să vadă filme românești?
Și eu mă întreb același lucru, dar încă nu am găsit vreun răspuns.
MARIȚA
Regie: Cristi Iftime
Scenariul: Cristi Iftime, Anca Buja
Imaginea: Luchian Ciobanu
Montajul: Dragoș Apetri
Scenografia: Mălina Ionescu
Cu: Alexandru Potoceanu, Adrian Titieni, Lorena Zăbrăuțanu, Ana Ciontea, Bogdan Dumitrache, Lucian Iftime, Dan Chiorean, Victoria Cociaș
Producători: HiFilm Productions, deFilm