Într-un alt context, Charles Manson ar fi rămas în ochii tuturor un lider mărunt al unei micro-secte, laș și penibil, o notă de subsol într-o carte de criminalistică, uitat la repezeală. Dar momentul în care s-au petrecut crimele comandate (și nu comise) de acesta, ca și victimele alese i-au asigurat insignifiantului Manson statutul de „geniu al răului“ și o putere de fascinație covârșitoare și detestabilă asupra unui segment al culturii populare, echivalentă doar cu fascinația exercitată de Che Guevara, alt asasin mult prea adulat de capetele seci și de alți idioți utili.
Manson și „familia“ sa, o gașcă de puști rătăciți, și-au asigurat trista celebritate printr-o serie de crime brutale comise în California în august 1969. Manson nu a participat la asasinate, dar a fost găsit „responsabil legal“ de comiterea lor: interpretând într-un mod aberant versurile piesei Helter Skelter a celor de la Beatles, acest ratat de treizeci și ceva de ani, cu influență asupra minților slabe, și-a pus discipolii să comită crimele, convins că va declanșa un război interrasial. Sau poate că, printre altele, își vărsa frustrările asupra celei mai celebre dintre victimele sale, actrița Sharon Tate, o tânără și frumoasă vedetă, căsătorită cu regizorul Roman Polanski și care era însărcinată în luna a noua.
Crimele au făcut vâlvă în America anului 1969, iar imaginea lui Polanski, doborât de durere pe treptele casei sale, cu ușa pe care se vede cuvântul „PIG“, scris cu sângele soției sale, a făcut înconjorul lumii. Chiar și în România acelui an, tragicele evenimente au fost relatate imediat, în serial, în revista „Flacăra“.
Manson își datorează celebritatea și fascinația pe care o exercită faptului că asasinatele brutale comise de adepții lui s-au petrecut într-un moment crucial pentru America. La sfârșitul anilor ’60 Statele Unite fierbeau, la capătul unei decade epuizante, caracterizată de profunde transformări sociale și culturale. Un adevărat cocktail exploziv: războiul din Vietnam, Richard Nixon la Casa Albă, asasinările consecutive ale lui Robert F. Kennedy și Martin Luther King, dar și mișcarea hippie și așa-numita „Summer of Love“, începută în 1967 și încheiată simbolic prin violențele anului ’69, Manson și morții de la festivalul Altamont.
Asasinatele comise de clanul Manson au devenit astfel, pentru mulți, „o imagine a contraculturii luând-o razna, a războiului raselor, a violenței ca mijloc de expresie politică“, spune Brian Levin, director al Centrului de Studiere a Urii și Extremismului la California State University. „Chiar și în 1969, Manson însemna lucruri diferite pentru grupuri diferite de oameni. Tinerii care se opuneau guvernului îl priveau ca pe un soi de Che Guevara. Elemente diferite ale populației îl vedeau ca pe un om care a avut o copilărie grea și care urma să fie și mai puternic pedepsit de sistemul penitenciar“, explică Jeff Guinn, autor al biografiei bestseller din 2013 The Life and Times of Charles Manson.
Prin Manson, cultura tinerilor a căpătat dintr-o dată o imagine extrem de sumbră și tulburătoare. În contextul tulbure social și politic al Statelor Unite de atunci, Manson și imaginea sa au căpătat o conotație politică. „Manson rebelul, răsculatul, vegetarianul radical gata să ucidă pentru onoarea sa“, explică Daniel Kane, conferențiar la Sussex University. „E grețos și dement, dar este și fundamental politic, cum și terorismul actual este politic.“
Există astfel o întreagă cultură populară impregnată de imaginea lui Manson. Melodii pop, operă, nume de scenă sau formații, filme, seriale, animații, tricouri, chiar și haine pentru copii poartă efigia lui. Fără scrupule, cineva a scos pe piață în 1970 albumul Lie: The Love and Terror Cult, înregistrat de Manson înainte de a intra în pușcărie. La fel de lipsiți de scrupule, Guns N’Roses au introdus un cântec de-al lui pe albumul Lies, o mișcare foarte controversată (dar eficace, cu priză la public). Marilyn Manson și-a construit jumătate din numele de scenă pe baza lui Charlie. La moartea acestuia, Marilyn a gafat punând pe Twitter anunțul însoțit cu un link spre o piesă a acestuia, mișcare taxată aspru de către Paul Stanley de la KISS.
Acest impact asupra culturii populare a fost mană cerească pentru un psihopat narcisist precum Charles Manson, căruia o schimbare a legii californiene i-a asigurat, nu pe scaunul electric, ci într-o „lojă“, statutul de spectator al propriei glorii, de după gratii, vreme de jumătate de secol. O fascinație pe care Manson a știut să o întrețină permament. „Iubea atenția, știa să își joace rolul“, spune Daniel Simone, care a înregistrat sute de ore de conversații cu Manson pentru o carte. „Când discutam se comporta perfect normal. Cum îndreptai spre el un microfon sau o cameră de luat vederi, se schimba într-o cu totul altă persoană.“
„De fapt, toate aceste reprezentări culturale nu vorbesc despre Charles Manson“, crede psihiatrul Gayani DeSilva. „Ele vorbesc despre indivizii care răspund astfel la provocările lui Manson, despre propriul lor psihic. Fiindcă un sociopat este foarte, foarte priceput în a scufunda oamenii în propriile lui psihoze.“
„Am dezvoltat un segment cultural foarte disfuncțional și pervers, care se concentrează pe violență și demenți malefici care o exercită. Manson este celebrat de foarte mulți dar locul lui este în lada de gunoi a istoriei“, spune Brian Levin.
Iar Paul Guinn crede că este greșit să supraestimezi „imaginea malefică“ a lui Manson, punând la îndoială „talentele“ acestuia: „Spre deoesebire de Hitler, Charlie n-ar fi reușit niciodată să facă o întreagă națiune să îl urmeze. Dar, cu siguranță, a putut face o întreagă națiune conștientă de prezența lui. Este o mare diferență“.