Cu toate acestea, din entuziasmul noutatii in care este ambalata, la noi, legenda, din sentimentul ca are loc un mare eveniment, din curiozitate, publicul a venit in valuri catre stadion. S-a comportat mai mult decit civilizat, a fost aproape docil in respectarea conditiilor si restrictiilor impuse de organizatori. In schimb, acestia au fost lamentabili. Buluceala inutila la fiecare filtru, facut, oricum, neprofesionist. Confiscarea sticlelor cu apa pe care le cumparasem pentru a ne potoli setea, pe o caldura de 39 de grade. Cei de la Iris obligati sa cinte la ora 18.00, pe o canicula infernala, in fata miilor de scaune goale care ardeau. Aproape o ora si jumatate de intirziere la Rolling Stones. Si – ceea ce a pus capac la toate – numarul infim de tonete la care se vindeau bauturi racoritoare si exact acea apa plata pe care erai obligat s-o arunci la intrare. Cozi monstruoase, agitatie, transpiratie, nervi, traume (nu exagerez) provocate in mod iresponsabil de cei care ar fi trebuit sa gestioneze organizarea evenimentului.
Acestea au fost fazele. Muzicile, insa, au convertit esecul intr-o magnifica victorie. Absolut totul mi s-a parut de cel mai bun nivel, cu risipa de talent artistic si inteligenta tehnica, intr-un aliaj stralucitor si bubuitor. Tobele lui Charlie Watts au facut senzatie si cred ca s-au auzit pina la cealalta margine a Bucurestiului. Duetul si duelul chitarelor in care s-au lansat Keith Richards si Ron Wood ne-au tinut aproape cu rasuflarea taiata. Pot spune linistit, fara teama de a exagera, ca Richards, cu moaca lui plictisita, mahmura, atit de simpatica, a avut momente de geniu. Unde mai pui ca a cintat si doua hituri, dintre care primul, You Got The Silver, mi l-a adus parca in fata urechilor si pe Bob Dylan. Un alt moment memorabil l-au realizat Mick Jagger si Lisa Fischer, a carei voce, pur si simplu, i-a uluit pe toti cei 68.000 de spectatori. Ceva atit de puternic, de melodios si de pur n-am auzit in viata mea. Play back, Mrs. Fischer! Nu uita unde te afli, in tara play back-ului si a miilor de fake-uri. In fine, prestatia lui Mick Jagger a dat spectacolului nota de nebunie nu-numai-muzicala.
„Batrinelul” acesta micut si ubicuu, ca Diavolul, a alergat neincetat dintr-o parte in alta a scenei, a dat din picioare, din trunchi, din piept, din cap, din toate segmentele corpului sau ca un gumilastic. Cinta si alerga, alerga si cinta, vorbea cu publicul intr-o delicioasa romaneasca, facea glume pe seama colegilor, arunca in populatie cu apa, cinta la muzicuta, compunea dedicatii. La un moment dat, din marea scena s-a desprins una mai mica, mobila, care i-a adus pe cei patru muschetari pina in mijlocul stadionului. Acolo au si ramas pina aproape de sfirsit, cind s-au reintors in fortareata lor de sunete si lumini. Un singur bis, la aplauzele rugatoare, disperate ale publicului in delir.
Dupa care Rolling Stones s-au dus la ale lor, iar noi ne-am intors la ale noastre.