Pentru societatea românească, moartea regelui Mihai reprezintă fără îndoială unul dintre cele mai triste momente din istoria contemporană, destinul său identificându-se cu acela al poporului român. Cu moartea ultimului suveran al României putem spune că întoarcem o filă din istoria noastră și realizăm ieșirea definitivă din secolul XX.
După o jumătate de secol XIX în care eforturile națiunii române au fost canalizate în direcția ancorării în lumea modernă europeană, având în instituția monarhică un puternic sprijin, secolul XX aducea, după realizarea Marii Uniri de la 1918 și încoronarea de la Alba Iulia (1922) a noii familii regale, provocări de nebănuit. Pentru cei obișnuiți cu sobrietatea regelui Carol I și a reginei Elisabeta, era greu de conceput că aventurile unui reprezentant al familiei regale, anume Carol al II-lea, ar fi putut avea afecta nu doar liniștea unei familii, ci și pe aceea a unei țări, ba chiar într-o proporție destul de mare.
Monarhia românească trecea, începând cu anul 1918, prin sentimente și stări de o diversitate de nebănuit anterior. Bucuria momentului 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia coincidea cu începutul instabilității vieții amoroase a primului născut al regelui Ferdinand (viitorul rege Carol al II-lea), care avea să primească coroana în 1922. Evenimentul avea loc la un an după nașterea celui spre care, nu peste multă vreme, își îndrepta speranțele întreaga națiune română, Mihai I. Starea de bine ce părea să cuprindă în acele clipe întreaga societate românească dispărea după doar câțiva ani, prin renunțarea lui Carol al II-lea la drepturile sale succesorale în favoarea fiului său minor, Mihai. Criza dinastică produsă de această decizie venea cu numai un an înainte de decesul regelui Unirii, Ferdinand I. În felul acesta, capriciile și noua pasiune a principelui Carol al II-lea pentru cea cunoscută sub denumirea de Elena Lupescu anulau eforturile celor care speraseră că viitorul Coroanei era asigurat prin căsătoria cu principesa Elena a Greciei.
După aruncarea țării într-o criză fără precedent, mai ales pentru o țară tânără, cum era România, și după ce își aruncă și propriul copil, devenit rege la numai șase ani, sub regență, în viața politică românească a anilor treizeci ai secolului trecut, Carol al II-lea redescoperea apetitul pentru statutul de rege și în consecință îl îndepărta, în 1930, pe Mihai de la tron. Următorii ani au oferit întregii societăți mai multe ocazii pentru a vedea că noul rege, vorbim aici despre Carol, spre deosebire de predecesorii săi, considera actul de guvernare monarhic ca fiind expresia unei manifestări de voință individuală. Aceasta era și una dintre cauzele instaurării dictaturii regale în 1938, chiar dacă ea reprezenta în fapt o preluare a formelor totalitare de guvernare deja prezente în Europa. După doar doi ani de la noua sa aventură, regele Carol al II-lea aprecia că singura soluție viabilă pentru ieșirea din impasul în care ajunsese România, mai ales după pierderile teritoriale din anul 1940, era o nouă retragerea de la tron în favoarea fiului său Mihai.
Chiar dacă regele Carol al II-lea oferea un cadou otrăvit fiului său, prin puterile acordate lui Ion Antonescu în clipa abdicării, noul rege, Mihai, nu avea să asiste pasiv la situația dramatică în care ajungea România după 1943, prin participarea la un război tot mai greu de explicat rațional.
Asumarea inițierii și implementării unui proiect politic și militar curajos, cum era actul de la 23 august 1944, contribuia – cum bine știm cu toții astăzi – la o scurtare a războiului cu câteva luni și la salvarea vieții a mii de oameni, dar arăta în același timp tuturor existența pe tronul României a unui om care-și cunoștea pe deplin menirea și rolul. Doar o puternică necunoaștere a contextului istoric, alături de multă rea voință, a făcut ca peste ani acest episod din istoria noastră contemporană să fie prezentat drept cauză a instaurării regimului comunist în România.
Anii ce au urmat lui 23 august 1944 au fost cei ai unor încercări pentru regele Mihai. 6 martie 1945, 8 noiembrie 1945, alegerile din 1946 au fost tot atâtea dovezi ale abandonării de către guvernele occidentale a unui suveran și a unei țări în egală măsură. Semnalele de alarmă pe care monarhul considerase ca fiind de datoria lui să le tragă, prin acțiuni precum așa-numita grevă regală, nu aveau să fie auzite în cancelariile occidentale, acolo unde, din păcate, drumul României era deja creionat. Percepția exactă asupra lumii românești le permitea reprezentanților URSS în România să înțeleagă faptul că monarhia și regele Mihai în special reprezentau ultimele redute ale rezistenței românești, iar imaginea aceasta a contribuit la forțarea abdicării monarhului român de către guvernul comunist al lui Petru Groza la 30 decembrie 1947.
Al doilea exil
Prezența și implicarea regelui Mihai, atât cât permitea statutul său, în cadrul exilului românesc în toată perioada regimului comunist nu a contribuit deloc la o acceptare a prezenței sale în spațiul românesc după decembrie 1989. Ne-am întrebat adesea, privind la întregul repertoriu pus în scenă de câștigătorii Revoluției, ce i-a determinat să apeleze la toate clișeele propagandei comuniste cu privire la regele Mihai și la instituția monarhică. Fără să se străduiască prea mult, activiști precum Ion Iliescu, Silviu Brucan sau Dan Marțian au reușit ca, apelând la elemente din cultura politică formată chiar de către ei înainte de 1989, potrivit căreia regele era reprezentantul „claselor exploatatoare“ să obțină un succes deplin în acțiunea de diabolizare a suveranului. De aici până la oprirea în două rânduri (1990 și 1994) a regelui Mihai de a intra în țară nu a fost decât un pas.
Ce rușine pentru un guvern pretins democrat! Ce rușine pentru o țară care în urmă cu doar câțiva ani luptase împotriva regimului comunist!
Pentru niște oameni politici care nu au înțeles nici măcar faptul că prezența în societatea românească a regelui Mihai, nu pe tron, putea asigura un echilibru atât de necesar vieții politice românești, interzicerea participării în 1995 la înmormântarea bunului său prieten Corneliu Coposu nu era decât un alt act politic cinic și rușinos în același timp. După doar doi ani de la dispariția seniorului Coposu, printr-un gest venit târziu și ca o încercare palidă de împăcare cu istoria, regele Mihai reprimea cetățenia română. Discret ca întotdeauna, suveranul a continuat și după acel moment să vorbească lumii întregi despre România, despre dreptul ei de a face parte din structurile euro-atlantice, cu tăria dată de convingerea intimă că aceasta era datoria lui de monarh.
Recunoașterea meritelor sale a fost în prea puține cazuri subliniată în public, chiar dacă detractorii de altădată au simțit după anul 2000 nevoia organizării unor evenimente la care lumina reflectoarelor să alunece dinspre suveran spre ei. Jalnica încercare de legitimare prin asocierea cu el nu l-a determinat pe rege să-i ocolească și nici măcar
să-i îndemne politicos la puțină decență. Singurul gest pe care l-a făcut la nivel public a fost acela de a refuza mâna întinsă de cel mai fricos om politic al României post-comuniste, Ion Iliescu, în clipa în, care după discursul din 2011 al suveranului în Parlament, fostul lider comunist a crezut că se poate împăca cu ultimul monarh al României.
România este astăzi la ora reflecției. Sau cel puțin așa ar trebui să fie. O reflecție asupra trecutului, prezentului și viitorului său. Ne stau în față faptele regelui Mihai, modul în care a înțeles el că trebuie să se comporte un conducător cu poporul său. Ține de fiecare dintre noi să preluăm sau nu modelul său și să-l ducem mai departe prin acțiunile noastre de zi cu zi sau, dimpotrivă, să demonstrăm că nu am învățat nici de această dată nimic din istorie.